— Gata. M-am săturat. Întoarce-te în cocioaba aia de unde ai venit. Îți trimit niște bani — să te descurci o vreme. După aia, faci cum vrei. M-am săturat. Ești ca tapetul vechi dintr-o casă bătrânească. Gata. Libertate.

A zâmbit. Convins că ea o să-l roage în genunchi.

Dar Anna doar l-a privit. Calm. Liniștit.

— Bine, — a spus ea.

Și s-a dus să-și adune lucrurile.

Satul a întâmpinat-o cu liniște. Tocmai acea liniște de care fugi când ești tânăr, dar pe care o cauți când te întorci, ca să poți respira din nou.

Casa bunicii era veche, înclinată, dar era a ei. Anna a spălat podelele, a aprins soba, a agățat perdele curate. Apoi a scos dintr-un sertar vechiul ei carnețel. Și a început să scrie.

Cuvintele, care nu mai fuseseră rostite de ani de zile, au început să curgă.

Scria despre o femeie care uitase cum sună propria ei voce — și cum, într-o zi, a auzit-o din nou.

Despre cum cineva te poate numi „fundal” — iar tu ești, de fapt, întreaga imagine.

La început posta doar în rețelele de socializare. Noaptea, sub pătură. Iar dimineața se trezea cu sute de comentarii:

„Asta e exact despre mine”„Mulțumesc că ați spus asta cu voce tare”„Datorită dumneavoastră am avut curajul să plec”

După trei luni au apărut și primele colaborări plătite. După jumătate de an — blogul „Femeia tăcută”, cu zeci de mii de urmăritori.

A început să facă live-uri. La început cu voce tremurândă. Apoi — sigură pe ea.

A fost invitată în podcasturi, reviste, emisiuni.

Într-o zi i-a scris o femeie:

— Anna, ați descris viața mea în detaliu. Am plecat. Acum locuiesc cu mama și copiii mei. Și respir din nou. Vă mulțumesc.

Fix după un an, a primit un mesaj:

„Salut. Am auzit că ai devenit bloggeriță? Trăiești bine, văd. Poate-ți amintești de unde ai pornit? Hai să vorbim…”

Era Alexander.

Anna a zâmbit.

„Ai dreptate. Povestea mea a început cu tine. Mulțumesc că ai plecat. Fără tine, nu m-aș fi regăsit niciodată.”

Și a apăsat pe „Blochează”.

Acum, în casa ei era mereu cald. Nu doar de la sobă — ci și dinăuntru.

Anna nu se mai temea de liniște.

Pentru că în ea — se auzea din nou propria voce.

Și nimeni nu o va mai face vreodată să tacă.