Andrei privi obiectul pe care fetița i-l întindea cu mâna tremurândă. Era un medalion vechi, de aur, cu un model complicat gravat pe suprafața sa. Când îl luă din mâna micuță, simți un fior ciudat traversându-i corpul.

„Ce este asta?” întrebă el, dar fetița doar clipi, privirea ei încețoșată și confuză.

„Cum te cheamă? Unde locuiești?” Andrei încercă din nou, dar fără rezultat. Fetița doar își înclină capul, privind medalionul din mâna lui.

Panica îl cuprinse din nou. Trebuia să ajungă la întâlnirea aceea importantă, dar nu putea lăsa copilul aici. Nici la spital nu putea merge – prea multe întrebări, și el era deja în întârziere. Dacă ar fi sunat la poliție, s-ar fi complicat totul.

„La naiba!” înjură în șoaptă, uitându-se la ceas. „Ascultă, te duc acasă la mine, sun la birou că am o urgență, apoi rezolvăm situația, bine?”

Fetița nu răspunse, dar părea calmă. Andrei porni motorul și se îndreptă spre apartamentul său, îngrijorat și frustrat în același timp. Medalionul zăcea greu în buzunarul hainei sale.

Ajunși la apartament, Andrei o așeză pe fetiță pe canapea și îi aduse un pahar cu apă și câteva biscuiți. Apoi sună la birou și inventă o scuză despre o rudă bolnavă. Șeful său, Marius, nu păru încântat, dar acceptă situația.

În timp ce fetița mânca biscuiții, Andrei examina medalionul mai atent. Era într-adevăr foarte vechi, poate chiar antic. Avea inscripții într-o limbă pe care nu o recunoștea și, în centru, o piatră de un verde profund, aproape hipnotic.

„Cum te cheamă?” încercă din nou Andrei, vorbind blând.

„Maria,” răspunse fetița, surprinzându-l. Vocea ei era limpede, ca un clopoțel. „Trebuie să-l protejezi.”

„Să protejez ce? Medalionul?”

Maria încuviință din cap. „Ei îl caută. Nu trebuie să-l găsească.”

Andrei simți un amestec de confuzie și iritare. Era prins într-o situație absurdă, cu o fetiță care vorbea în enigme și un medalion misterios.

„Cine sunt ‘ei’, Maria? Și de ce este important medalionul ăsta?”

Dar fetița nu mai spuse nimic. Închise ochii și, în câteva secunde, adormi profund pe canapeaua lui.

Andrei își trecu mâinile prin păr, frustrat. Ce să facă acum? Să sune la poliție? La protecția copilului? Dar cum ar explica situația?

Gândurile îi fură întrerupte de soneria telefonului. Era un număr necunoscut.

„Alo?” răspunse el precaut.

„Domnul Andrei Munteanu?” întrebă o voce de bărbat, gravă și autoritară.

„Da, eu sunt.”

„Sunt detectivul Radu Ionescu. Suntem în căutarea unei fetițe dispărute. Avem informații că ați fi putut-o vedea în această dimineață.”

Andrei înghiți în sec. Cum știau? Nimeni nu fusese martor la incident.

„Nu înțeleg despre ce vorbiți,” minți el, privind spre Maria care dormea liniștită.

„Domnule Munteanu, este foarte important să colaborați. Fetița are asupra ei un obiect de valoare istorică inestimabilă, care trebuie recuperat imediat.”

Andrei simți cum medalionul din buzunarul său devine parcă mai greu. Ceva nu era în regulă. Detectivul nu menționase numele fetiței, nici nu părea preocupat de starea ei.

„Îmi pare rău, nu pot să vă ajut. Nu am văzut nicio fetiță astăzi.”

Urmă o pauză lungă. „Înțeleg,” spuse în cele din urmă vocea. „Sper că realizați gravitatea situației, domnule Munteanu. Vom continua investigația noastră.”

După ce închise, Andrei stătu nemișcat câteva momente. Cine era cu adevărat acest „detectiv”? Și de ce era atât de interesat de medalion și nu de binele copilului?

Se uită la Maria, care dormea încă, chipul ei angelical în contrast puternic cu misterul întunecat în care părea să fie implicată. Andrei luă medalionul și îl examină din nou. Piatra verde din centru părea acum să pulseze ușor, ca și cum ar fi fost vie.

Și atunci, fără avertisment, începură amintirile. Nu erau ale lui, dar le simțea ca și cum ar fi fost. Vedea temple antice, ceremonii secrete, oameni îmbrăcați în robe întunecate. Vedea puterea medalionului, cum controla elemente, cum deschidea porți către alte tărâmuri.

Andrei scăpă medalionul din mână, șocat. Ce se întâmpla cu el?

„Începi să înțelegi,” spuse Maria, care se trezise și îl privea intens. Nu mai părea o fetiță obișnuită de șase ani. Ochii ei aveau o profunzime imposibilă, ca și cum ar fi văzut secole întregi trecând.

„Cine ești tu cu adevărat?” întrebă Andrei, vocea tremurându-i.

„Sunt Gardianul. Iar tu ai fost ales, Andrei. De secole căutăm pe cineva ca tine.”

„Ales pentru ce? Nu înțeleg nimic!”

Maria se ridică de pe canapea și se apropie de el. „Medalionul este o cheie. Una din cele șapte create la începutul timpului. Ei vor să le adune pe toate pentru a deschide Poarta.”

„Ce poartă? Despre ce vorbești?”

„Poarta către Întuneric. Dacă reușesc, lumea ta se va sfârși.”

Andrei râse nervos. „Asta e absurd! Sunt doar povești!”

Maria îl privea cu o tristețe adâncă. „Ai văzut. Ai simțit. Știi că spun adevărul.”

Și într-adevăr, undeva în adâncul său, Andrei știa. Amintirile care nu erau ale lui, senzația ciudată când atinsese medalionul… toate acestea erau reale.

„De ce eu?” întrebă el, resemnat.

„Pentru că ai sufletul unui Protector. Sunt rari, și devin tot mai rari cu fiecare generație. Ai puterea de a purta medalionul fără să fii corupt de el.”

Andrei privi din nou medalionul căzut pe podea. Părea acum un obiect obișnuit, dar știa că nu era așa.

„Și ce se presupune că ar trebui să fac?”

„Să mă ajuți să găsim celelalte medalióane înainte ca Ei să o facă.”

„Cine sunt ‘Ei’?”

„Se numesc Frăția Umbrelor. Sunt printre voi de mii de ani, așteptând momentul potrivit. Detectivul care te-a sunat este unul dintre ei.”

Andrei își aminti de vocea rece, autoritară. „Și dacă refuz?”

Maria îl privi cu o intensitate care îl făcu să se cutremure. „Atunci ei vor veni după tine oricum. Acum că ai atins medalionul, ești legat de el. Îi vor tortura și ucide pe toți cei dragi ție pentru a-l obține.”

Andrei se gândi la familia sa, la prietenii săi. Nu putea risca așa ceva.

„Bine,” spuse el în cele din urmă. „Te voi ajuta. Dar vreau să știu tot ce știi tu.”

Maria zâmbi pentru prima dată, un zâmbet ciudat de matur pentru un chip atât de tânăr.

„Avem nevoie să mergem într-un loc sigur mai întâi. Ei știu deja unde ești.”

Ca pentru a confirma vorbele ei, se auzi o bătaie puternică în ușă.

„Poliția! Deschideți!”

Andrei și Maria se priviră. Nu era poliția adevărată.

„Este o ieșire prin spate?” șopti Maria.

Andrei încuviință. „Prin bucătărie, scara de incendiu.”

„Ia medalionul și să plecăm. Repede!”

Andrei ridică medalionul de pe podea, simțind din nou acel fior ciudat. Îl puse în buzunar și o luă pe Maria de mână.

În timp ce alergau spre bucătărie, ușa de la intrare începu să se zguduie sub loviturile puternice. Avea să cedeze în curând.

Viața lui Andrei se schimbase definitiv. Într-o singură dimineață, trecuse de la un manager corporatist obișnuit la Protectorul unui artefact antic, fugind de o organizație secretă alături de o fetiță misterioasă care nu era ce părea a fi.

Și asta era doar începutul.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.