Lidia a respirat adânc, simțind cum fiecare celulă din corpul ei vibrează de furie. Cinci ani. Cinci ani de umilințe, de muncă fără recunoștință, de a fi tratată ca o servitoare în propria casă.

— Știți ce, Maria Ivanovna? a spus ea cu o voce calmă, neobișnuit de controlată. Nu vă mai datorez nimic. Nici dumneavoastră, nici fiului dumneavoastră.

— Ce îndrăznești să spui? a răcnit soacra, ochii ei mici devenind și mai mici de furie.

Victor, care stătea tolănit pe canapea uitându-se la televizor, s-a întors cu o privire plictisită.

— Ce se întâmplă aici? Lidia, încetează să o superi pe mama.

Lidia a zâmbit. Un zâmbet ciudat, pe care nici soacra, nici soțul nu i-l mai văzuseră vreodată. Un zâmbet al unei femei care tocmai a luat o decizie.

Fără un cuvânt, Lidia a intrat în dormitor. S-a auzit zgomotul sertarului deschis, apoi al ușilor de la dulap. Maria Ivanovna și Victor s-au privit confuzi. După câteva minute, Lidia a reapărut, trăgând după ea o valiză mare.

— Ce faci? a întrebat Victor, ridicându-se în sfârșit de pe canapea.

— Plec.

— Unde? a întrebat el, de parcă ideea că soția lui ar putea pleca undeva fără permisiunea lui era de neconceput.

— Oriunde departe de voi doi.

Maria Ivanovna a izbucnit într-un râs ascuțit.

— Și unde te vei duce? Nu ai pe nimeni, nu ai nimic. Fără noi ești un nimeni!

Lidia a continuat să-și împacheteze lucrurile, ignorând comentariile acide ale soacrei.

— Cel puțin voi fi un nimeni liber, a răspuns ea simplu.

Victor s-a apropiat, încercând să-i ia valiza din mână.

— Hai, Lidia, nu fi ridicolă. Unde vei merge? Cine te va lua? Ești doar o fată de la țară care a avut noroc cu mine.

Lidia s-a oprit, întorcându-se spre el.

— Tocmai asta e problema, Victor. Mereu am crezut că am avut noroc cu tine. Că trebuie să îndur orice pentru că mi-ai oferit un acoperiș deasupra capului. Dar știi ceva? În cei cinci ani de căsnicie, eu am plătit facturile. Eu am gătit. Eu am făcut curățenie. Eu am muncit în fiecare zi, în timp ce tu te plângeai că nimeni nu te apreciază suficient pentru a-ți oferi un loc de muncă pe măsura talentelor tale.

— Cum îndrăznești să vorbești așa cu fiul meu? a țipat Maria Ivanovna, apropiindu-se amenințător.

— Noi v-am salvat! Noi v-am adus în oraș! Noi v-am dat totul! Noi! Noi! Noi! Ar trebui să ne sărutați toți picioarele și să ne aduceți apă pentru tot ce am făcut pentru voi!

Lidia a lăsat valiza jos și s-a dus în bucătărie. Victor și Maria Ivanovna s-au privit confuzi, neînțelegând ce se întâmplă. După câteva clipe, Lidia s-a întors cu un pahar de apă și o găleată plină.

S-a oprit în fața lor, a pus paharul în mâna lui Victor și, fără avertisment, a aruncat conținutul găleții peste Maria Ivanovna.

— Poftim apa voastră! a spus ea calmă, în timp ce soacra țipa șocată, complet udă. Iar cât despre sărutatul picioarelor, cred că puteți face asta unul altuia de acum înainte.

Victor și Maria Ivanovna au rămas înmărmuriți, prea șocați pentru a reacționa. Niciodată, în cei cinci ani de conviețuire, Lidia nu ridicase vocea, nu se împotrivise, nu făcuse niciun gest de revoltă.

— Ești nebună! a strigat în cele din urmă Victor. Complet nebună!

— Nu, pentru prima dată în cinci ani, sunt perfect lucidă, a răspuns Lidia, reluându-și împachetatul.

— Unde vei merge? a întrebat din nou Victor, de data aceasta cu mai puțină aroganță, începând să realizeze că soția lui chiar era serioasă.

— Am economisit. Puțin câte puțin, din fiecare salariu. Am destul pentru un avans la o chirie. Și am primit o ofertă de muncă mai bună, la o companie din partea de nord a orașului.

— Ai economisit bani fără să-mi spui? a întrebat Victor, nevenindu-i să creadă.

— Da, pentru că știam că va veni ziua când voi avea nevoie să scap de aici. Și a venit.

Maria Ivanovna, udă leoarcă și tremurând de furie, a început să o înjure, amenințând-o că o va distruge, că toată lumea va afla ce fel de soție nerecunoscătoare era.

Lidia a închis valiza și și-a luat geanta.

— Spuneți ce vreți. Nu mai contează. Sunt liberă.

A ieșit din apartament fără să privească înapoi, lăsându-i pe cei doi privind-o șocați. În fața blocului, a respirat adânc aerul rece al serii. Telefonul a început să-i vibreze în buzunar. Era Elena, fosta ei colegă de liceu.

— Alo? Lidia? Ai plecat?

— Da, a răspuns Lidia, simțind o imensă ușurare.

— Apartamentul e pregătit. E mic, dar e doar al tău. Te aștept.

Lidia a zâmbit, simțind pentru prima dată în mulți ani, greutatea care îi apăsa pieptul dispărând.

— Mulțumesc, Elena. Vin acum.

A pornit pe stradă, cu valiza grea după ea, dar se simțea mai ușoară ca niciodată. Știa că va fi greu, că va trebui să muncească și mai mult pentru a se întreține singură. Dar cel puțin, de acum înainte, va munci pentru ea însăși.

În spatele ei, luminile apartamentului în care își petrecuse ultimii cinci ani se făceau tot mai mici. Nu regreta nimic. Nici măcar găleata de apă. De fapt, găleata de apă fusese poate cea mai sinceră expresie a sentimentelor ei din ultimii ani.

La capătul străzii, un taxi o aștepta. Elena se gândise la tot. Lidia a urcat, spunând adresa noului ei apartament. Șoferul a pornit, iar ea a privit pentru ultima dată spre blocul în care își lăsase soțul și soacra șocați și uzi.

Mâine va fi o nouă zi. Prima zi din restul vieții ei.

Șase luni mai târziu, Lidia stătea pe balconul micuțului ei apartament, savurând o cafea fierbinte. Telefonul ei a sunat. Era Elena.

— Ei, cum e viața de femeie independentă? a întrebat prietena ei, râzând.

— Minunată, a răspuns Lidia, privind spre răsărit. Noul ei loc de muncă se dovedise a fi exact ce avea nevoie. Colegii o apreciau, șeful îi recunoscuse deja meritele și primise chiar o mică promovare.

— Victor te-a mai căutat?

Lidia a zâmbit amar.

— A venit de câteva ori. Prima dată furios, cerându-mi să mă întorc. Apoi, când a realizat că nu mai plătea nimeni facturile, a venit rugându-mă. Și, în cele din urmă, când a înțeles că nu mă voi întoarce niciodată, a venit să-mi ceară bani împrumut.

— Și i-ai dat?

— Nu. I-am spus să-și caute un loc de muncă. Sau să ceară de la mama lui.

Amândouă au izbucnit în râs.

— Și mama lui?

— Am auzit că s-a mutat cu el. Acum stau împreună, probabil înjurându-mă în fiecare zi pentru că i-am abandonat.

— Îți pare rău?

Lidia a privit spre cerul senin, respirând adânc.

— Nicio secundă. Știi ce am realizat, Elena? Că adevărata libertate nu vine când găsești pe cineva care să te salveze. Vine când înveți să te salvezi singură.

Elena a oftat.

— Ești cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc, Lidia. Să arunci o găleată de apă peste soacra ta… încă nu-mi vine să cred!

Lidia a râs, amintindu-și expresia de pe fața Mariei Ivanovna în momentul în care apa rece o lovise.

— Știi care e partea cea mai bună? Că am făcut-o fără să țip, fără să înjur. Calm și demn. Exact opusul a ceea ce m-au învățat ei în toți acei ani.

După ce a terminat conversația cu Elena, Lidia a rămas pe balcon, privind orașul care se trezea la viață. Undeva, în acel oraș, fostul ei soț și fosta ei soacră își continuau viața așa cum știau ei mai bine – blamând-o probabil pentru toate problemele lor, considerând-o nerecunoscătoare și rebelă.

Dar Lidia nu mai era acea fată speriată și nesigură, venită din provincie, crezând că trebuie să îndure umilințe pentru a merita un loc în oraș. Acum era o femeie care știa exact cât valorează și care nu se mai temea să stea pe propriile picioare.

Soarele se ridicase complet deasupra orizontului, promițând o zi luminoasă. Lidia a zâmbit. Viața ei abia începea.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.