Alexandru a oprit înregistrarea, simțind cum tot corpul îi înghețase. Cu degetele tremurânde, a derulat înapoi și a privit din nou scena care tocmai i se desfășurase în fața ochilor. Nu existau dubii – mama lui adăuga o substanță necunoscută în medicamentele sale. O substanță care nu era prescrisă de niciun medic.

Zile întregi, Alexandru a continuat să strângă dovezi, înregistrând fiecare dimineață când mama sa îi pregătea medicamentele. De fiecare dată, ritualul era același: pilulele prescrise, urmate de adăugarea acelui praf misterios din pachetul alb. Nopțile sale erau acum complet lipsite de somn, mintea îi era umplută de întrebări fără răspuns și de scenarii îngrozitoare.

Într-o după-amiază, când Irina era la serviciu, Alexandru s-a strecurat în dormitorul mamei sale. Știa că ceea ce făcea era greșit, dar trebuia să afle adevărul. După ce a căutat câteva minute, a găsit o cutie încuiată sub pat. A forțat încuietoarea cu o agrafă de păr și a deschis-o.

Înăuntru, a găsit dosare medicale – dosarele sale medicale. Le-a răsfoit cu mâini tremurânde, citind diagnostic după diagnostic: „Sindrom Munchausen prin transfer”, „Pacient sănătos, fără patologii cardiace detectabile”, „Suspiciune de otrăvire cronică”. Toate aceste rapoarte medicale erau de la diferite spitale din țară, datate din ultimii cinci ani, dar niciodată nu văzuse vreunul dintre ele.

La fundul cutiei, a găsit un jurnal. L-a deschis și a început să citească, recunoscând scrisul ordonat al mamei sale:

„15 martie. Sasha a împlinit 15 ani astăzi. Am mărit doza. Medicii încep să pună întrebări, va trebui să schimbăm clinica din nou. Nu pot să-l pierd. Niciodată.”

„7 iulie. Astăzi am avut o criză de panică când Sasha a spus că vrea să meargă la facultate în alt oraș. Am reușit să-l conving că starea lui de sănătate nu i-ar permite să locuiască singur. A părut să mă creadă.”

„22 noiembrie. Sasha devine tot mai independent. Mă tem că într-o zi va realiza că nu are nevoie de mine. Trebuie să găsesc o soluție permanentă.”

Alexandru a închis jurnalul, simțind cum i se face rău. Toată viața lui fusese o minciună. Nu avea nicio boală de inimă. Mama lui îl otrăvea încet, metodic, pentru a-l face dependent de ea, pentru a-l ține aproape. Sindromul Munchausen prin transfer – își amintea vag despre acest termen dintr-un documentar pe care îl văzuse. Părinți care își îmbolnăvesc copiii pentru a primi atenție și simpatie.

Cu mâini tremurânde, a fotografiat documentele și le-a pus înapoi în cutie, încercând să o aranjeze exact cum o găsise. Apoi s-a întors în camera sa, unde a rămas nemișcat, privind în gol, încercând să proceseze tot ce descoperise.

În seara aceea, la cină, mama sa părea mai agitată decât de obicei.

„Sasha, nu arăți bine,” a spus ea, atingându-i fruntea. „Poate ar trebui să-ți măresc doza de medicamente.”

Alexandru și-a forțat un zâmbet. „Nu, mamă, mă simt bine. Doar puțin obosit.”

„Ești sigur? Știi că inima ta nu este prea puternică. Ar trebui să te odihnești.”

„Da, mamă. Voi merge devreme la culcare.”

Dar în loc să meargă la culcare, Alexandru a stat treaz toată noaptea, planificând. Nu putea să o confrunte direct – nu știa cum ar reacționa. Trebuia să fie mai subtil.

A doua zi dimineață, s-a prefăcut că ia medicamentele ca de obicei, dar le-a ascuns sub limbă și le-a aruncat imediat ce a avut ocazia. În următoarele zile, a început să simuleze efectele secundare ale unei doze mai mici – mai multă energie, mai multă claritate mentală.

„Mamă,” a spus el într-o seară, „mă simt atât de bine în ultima vreme. Cred că medicamentele chiar funcționează.”

Irina l-a privit cu suspiciune. „Chiar așa? Mă bucur să aud asta.”

„De fapt, mă gândeam… poate ar trebui să merg la un control. Să vedem dacă inima mea se îmbunătățește. Poate într-o zi nu voi mai avea nevoie de medicamente.”

Fața Irinei s-a schimbat într-o expresie pe care Alexandru nu o mai văzuse niciodată – un amestec de panică și furie rapidă, care a dispărut la fel de repede cum apăruse.

„Nu cred că este o idee bună, Sasha. Medicul tău a spus că este o afecțiune pe viață. Nu vrem să riscăm o criză cardiacă, nu-i așa?”

„Dar poate că s-au dezvoltat tratamente noi,” a insistat el. „Au trecut ani de când am consultat un specialist.”

„Nu!” a strigat ea, apoi și-a controlat tonul. „Vreau să spun, nu încă. Hai să așteptăm puțin.”

Alexandru a încuviințat, prefăcându-se că cedează, dar planul său era deja în mișcare. În secret, programase o întâlnire cu un medic într-un oraș vecin și trimisese mostră din „medicamentele” sale la un laborator pentru analiză.

Rezultatele au venit o săptămână mai târziu. Pilulele conțineau o combinație de sedative ușoare și o substanță care, în timp, producea simptome similare cu cele ale unei afecțiuni cardiace. Praful alb pe care îl adăuga mama sa era o doză mică de arsenic – insuficientă pentru a-l ucide, dar suficientă pentru a-l menține slăbit și dependent.

Cu aceste dovezi, Alexandru a mers la poliție. Ofițerii au fost inițial sceptici, dar înregistrările video, jurnalul și analizele de laborator au fost suficiente pentru a începe o investigație.

Într-o dimineață liniștită, în timp ce Irina pregătea micul dejun, soneria a sunat. Când a deschis ușa, doi polițiști stăteau în prag.

„Doamnă Irina Popescu? Sunteți arestată pentru tentativă de omor, abuz asupra copilului și administrare de substanțe toxice.”

Irina s-a întors spre Alexandru, care stătea în ușa bucătăriei, cu fața palidă dar hotărâtă.

„Sasha? Ce ai făcut?” a șoptit ea, ochii ei umplându-se de lacrimi. „Nu înțelegi… tot ce am făcut a fost din dragoste. Aveam nevoie de tine… aveam nevoie să fii lângă mine.”

În timp ce o duceau spre mașina de poliție, Alexandru a rămas în ușa casei, simțind un amestec ciudat de durere, eliberare și vinovăție.

„Voi veni să te vizitez,” i-a strigat el, nesigur dacă o face din datorie sau dintr-o dragoste încă prezentă, în ciuda a tot ce se întâmplase.

Irina s-a întors pentru o ultimă privire. „Vei vedea, Sasha. Fără mine, te vei prăbuși. Vei avea nevoie de mine din nou.”

Ușa mașinii de poliție s-a închis, iar Alexandru a rămas singur, având în față o viață nouă – o viață fără pilule, fără minciuni, fără frică. O viață care îi aparținea în sfârșit.

În săptămânile următoare, a început să experimenteze senzații pe care nu le cunoscuse niciodată: libertatea de a mânca ce dorea, de a ieși când voia, de a face alegeri fără teama consecințelor asupra „sănătății” sale.

Terapia l-a ajutat să înțeleagă că nu trebuia să se simtă vinovat pentru acțiunile mamei sale. Ea era bolnavă – nu el. Și în timp ce Irina își aștepta procesul, Alexandru a început să-și construiască propria viață – una bazată pe adevăr, nu pe manipulare mascată drept dragoste.

Și într-o zi, poate, va putea să o ierte. Nu pentru ea, ci pentru el însuși. Pentru a se elibera cu adevărat.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.