DISCLAIMER: Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.

Zlata s-a trezit într-o lume în care nimănui nu-i păsa de soarta ei. Internatul o întâmpina cu pereți reci și fețe străine, indiferente. Nu plângea — lacrimile ei se uscaseră demult. Învațase să tacă și să-și păstreze gândurile pentru sine. Singura ei alinare erau amintirile cu bunicul și acel canapea veche pe care stăteau împreună când el îi spunea povești.

Într-o zi, când a împlinit șaisprezece ani, a primit o scrisoare. Era ceva nemaipomenit — pentru că nimeni nu-i mai scrisese vreodată! Scrisoarea venea de la vecina bunicului, baba Maria. Ea îi povestea că casa în care trăia bunicul ei era goală, dar mai erau încă lucruri de-ale lui acolo. O invita să vină dacă dorea să ia ceva de amintire.

Fata nu a ezitat să plece. Nu avea nimic care să o țină în internat, și deși nu împlinise încă optsprezece ani, a hotărât să fugă. Călătoria a fost lungă, dar în cele din urmă a ajuns în fața casei vechi. S-a oprit din drum, privind curtea cunoscută, acoperită cu iarbă mare. Părea că bunicul ei ar ieși în orice moment din casă, dar știa că asta nu se va întâmpla niciodată.

A intrat înăuntru. Totul era așa cum își amintea, doar că acoperit cu praf. Iar acolo, în colț, stătea acea canapea veche. S-a așezat pe ea, mângâind cu grijă țesătura crăpată.

Și atunci… ceva s-a schimbat. Parcă un vânticel a trecut prin cameră, deși toate feroneriile erau închise. Zlata a simțit o căldură ciudată care venea de la canapea. I se părea că aude vocea bunicului.

— Nu te teme, fetițo. Nu ești singură.

S-a uitat în jur, dar, desigur, nu era nimeni. Inima îi bătea cu putere. Apoi și-a dat seama că sub canapea era un pachet. L-a scos și aproape că a leșinat de uimire. Înăuntru erau bani, foarte mulți bani. Și încă o scrisoare.

„Zlatko, dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Am știut întotdeauna că mama ta nu va avea grijă de tine, așa că am pus deoparte acești bani. Sunt pentru tine, ca să poți începe o viață nouă. Fii puternică, fata mea, și amintește-ți: meriți fericirea.”

Zlata nu a putut să-și stăpânească lacrimile. Bunicul ei, chiar și după moarte, s-a îngrijit de ea. A înțeles că era un semn. Nu va mai fi victimă a circumstanțelor. Avea șansa la o viață mai bună.

A vândut rapid casa bunicului, luând tot ce avea valoare pentru ea. Banii i-au fost suficienți pentru a se muta în oraș, pentru studii și pentru o locuință. A intrat la universitate, a început să lucreze și și-a construit viața pas cu pas.

Iar mama ei? Jeana a rămas în lumea ei întunecată. Nu a căutat-o niciodată, nu a încercat să o aducă înapoi. Iar într-o zi, nu a mai fost. A fost găsită într-o casă abandonată, complet singură. Dar Zlata nu a mers la înmormântarea ei.

Trecutul ei a rămas în urmă. A început o viață nouă, puternică, independentă, pregătită pentru orice va veni. Și de fiecare dată când îi era greu, își aducea aminte de cuvintele bunicului: „Nu ești singură.” Și știa că va reuși.