A rămas nemișcat pentru câteva clipe, inima lui bătând mai repede decât de obicei. Femeia stătea în genunchi lângă mormântul Nataliei, ținându-și copilul strâns la piept. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, iar buzele ei tremurânde murmurau o rugăciune abia auzită.

Apropiindu-se cu pași nesiguri, Alexandru a simțit un val de emoții pe care nu le mai experimentase de ani de zile. Cine era această femeie? De ce se afla lângă mormântul Nataliei?

Când l-a zărit, ea s-a ridicat încet, încercând să își șteargă lacrimile cu mâneca hainei subțiri. Privea la el cu o teamă amestecată cu recunoștință. În acel moment, copilul din brațele ei a scos un scâncet slab.

„Îmi pare rău”, a șoptit ea. „Nu am unde să mă duc. Noaptea trecută am dormit într-o scară de bloc, dar am simțit că trebuie să vin aici… Nu știu de ce.”

Alexandru a inspirat adânc, încercând să își calmeze gândurile. Nu putea să o lase în voia sorții. Pentru prima dată după mulți ani, simțea că poate face mai mult decât să își plângă trecutul.

„Vino cu mine”, i-a spus el hotărât.

Ochii ei s-au mărit de surpriză. „Domnule… eu… nu vreau să vă deranjez.”

„Nu mă deranjezi. Copilul tău are nevoie de un loc cald. Ai nevoie de ajutor. Și eu… poate că și eu am nevoie să ajut pe cineva.”

Femeia a ezitat pentru o clipă, dar apoi a dat din cap și l-a urmat. Drumul până la casa lui Alexandru a fost tăcut, doar sunetul pașilor lor se auzea pe asfaltul ud. Când au ajuns, ea a rămas uimită în fața vilei impunătoare, cu grădini îngrijite și ferestre mari ce luminau întunericul serii.

„Intră”, i-a spus el, deschizând ușa.

Femeia a pășit sfios înăuntru, simțindu-se stingheră. Căldura casei a cuprins-o imediat, iar copilul a scos un suspin liniștit. Alexandru a chemat-o pe menajera sa, care a privit-o surprinsă, dar nu a pus întrebări.

„Aceasta este Ana”, a spus femeia, privind copilul adormit. „Iar eu sunt Maria.”

„Maria…”, a repetat Alexandru încet, de parcă încerca să rețină numele ei.

În zilele următoare, Maria și Ana au rămas în casa lui Alexandru. Cu fiecare zi care trecea, el descoperea mai multe despre trecutul ei. Fusese abandonată de soțul ei, rămasă fără un acoperiș deasupra capului și fără resurse pentru a supraviețui.

Dar ceva mai profund îl tulbura. Într-o seară, când Maria își legăna copilul pe fotoliu, Alexandru a observat o fotografie mică ce îi căzuse din buzunar. A ridicat-o încet și a simțit un fior pe șira spinării. În imagine era o femeie tânără, care semăna izbitor cu Natalia…

„Cine este aceasta?” a întrebat el cu vocea tremurândă.

Maria a privit fotografia și a zâmbit trist. „Este mama mea. S-a numit Natalia.”

Alexandru a simțit cum lumea lui se clatină. A privit din nou femeia din fața lui și a realizat că avea aceiași ochi, același zâmbet blând. Maria era fiica Nataliei… și el nu știa nimic despre existența ei.

O lacrimă i-a alunecat pe obraz. Natalia fusese însărcinată înainte de accident… și nimeni nu îi spusese. Fata fusese crescută de rude îndepărtate, departe de el.

Un sentiment de vinovăție și dor s-a amestecat în inima lui, dar și o bucurie neașteptată. Nu era singur. Avea o familie… și avea o nouă șansă să fie un tată, un bunic pentru micuța Ana.

Privind-o pe Maria, Alexandru a întins mâna și a prins-o ușor.

„Nu mai trebuie să pleci nicăieri”, i-a spus cu blândețe. „Aceasta este casa ta. Suntem o familie.”

Maria a izbucnit în lacrimi, dar de data aceasta erau lacrimi de fericire. Se simțea, în sfârșit, acasă.