Izabella îl văzu prima. Se desprinse brusc din îmbrățișarea lui, încercând să-și tragă bluza peste umeri. Ochii ei, atât de siguri cu o clipă înainte, acum clipeau haotic, plini de teamă și jenă. Stefan se întoarse lent, ca într-un film prost, cu expresia unui bărbat prins nu atât în fapt, cât în propria minciună.

— Marie… — vocea lui era moale, aproape imploratoare. — Nu e ce crezi…

Ea nu schiță niciun gest. Doar se uita la el, iar în tăcerea aia apăsătoare, Stefan își pierdu bruma de siguranță. Încercă să se îndrepte, să zâmbească chiar, dar Marie rosti, cu o liniște periculoasă:

— Nu-mi spune că nu e ce cred. Doar nu mă lua și tu de proastă, te rog.

Izabella făcu un pas înapoi, bâiguind:— Eu… eu n-am vrut… nu știam că…

— Știai, — o întrerupse Marie, scurt. — Ai știut exact ce faci. Și dacă ai un minim de rușine, ieși acum.

Izabella dispăru fără un cuvânt. Ușa se închise în spatele ei cu un clic aproape satisfăcător. Stefan rămase singur în cameră cu Marie, care părea o statuie de piatră. Doar ochii îi trădau viața dinăuntru — și era viață de femeie rănită, dar nu înfrântă.

— Marie, ascultă-mă, — începu el, încercând să se apropie. — A fost… o greșeală. Un moment de slăbiciune. Nu înseamnă nimic.

— Nu înseamnă nimic? — vocea ei tremura, dar nu de lacrimi, ci de furie reținută. — Ai înțeles de câte ori ai lipsit de acasă în ultima lună? De câte ori copiii tăi te-au întrebat de ce nu vii la cină? De câte ori mi-ai spus că ești „la birou”, când de fapt…

Ea se opri. Nu avea sens să-i spună tot ce deja știa. El știa. Știa prea bine.

— Știi ce e ironic, Stefan? Că te credeam. Încă mai credeam în tine. În bărbatul matur, de încredere. Dar tu… tu ai ales să mă trădezi cu o copilă care nu știe să facă diferența între o nurcă și o focă.

El închise ochii, obosit.— Nici măcar nu-mi place cu adevărat. A fost… simplu. Ușor. Era acolo, disponibilă, și eu…

— Și tu ai fost slab. — Marie îl privi drept în ochi. — Știi ce e cel mai trist? Nu că m-ai înșelat. Ci că mi-ai furat ceva ce nu-mi pot recupera: încrederea.

Tăcere. Lungă, grea, apăsătoare.

— Ce vrei să fac? — întreabă el, aproape șoptit. — Să plec?

— Nu. Să plec eu. — Marie întinse mâna, scoase din geantă un plic. — Contractul de închiriere e deja semnat. Mi-am luat un apartament mic, aproape de serviciu. E suficient pentru mine și copii.

— Copiii? — tresări el. — Marie, nu poți…

— Stefan. Ești tatăl lor. Nu te voi împiedica să-i vezi. Dar eu nu mai pot locui cu tine. Nu pot dormi lângă un om care m-a făcut să mă simt invizibilă. Care m-a mințit în față, noapte de noapte.

— Și dacă încerc să repar? Dacă lupt pentru noi?

Marie îl privi lung, cu o durere calmă în privire.— Unele lucruri, Stefan, se rup definitiv. Ai fi putut lupta atunci când era liniște între noi. Când eu te rugam să mă vezi. Acum… acum lupt doar pentru mine.

Ea se întoarse spre ușă. El nu o urmă, poate pentru prima dată simțind ce înseamnă pierderea. Nu criza, nu drama — ci adevărata, recea pierdere.

Trei săptămâni mai târziu, Marie stătea pe balconul noului apartament, cu o cană de ceai în mână. Era mic acolo, dar era liniște. Copiii dormeau, liniștiți, fără tensiuni în aer. Ea învăța din nou cum e să fii singură — dar nu singură și slabă. Singură și liberă.

Stefan o căutase de câteva ori. Cu flori, mesaje, rugăminți. Dar ea nu mai răspundea. Poate că într-o zi va putea să vorbească cu el din nou. Poate. Dar nu azi. Nu mâine.

Azi, Marie își dădea voie să respire. Să se uite în oglindă și să se recunoască. Nu ca soția trădată. Ci ca femeia care a ales să plece înainte ca propria demnitate să se frângă.

Pe masă, lângă cană, era o carte. Însemnase un pasaj cu creionul:„Uneori, cea mai curajoasă decizie pe care o poți lua e să pleci atunci când toți se așteaptă să taci și să rămâi.”

Marie zâmbi. Știa că fusese curajoasă. Și știa că, de acum înainte, va trăi altfel.

Pentru ea. Pentru copiii ei. Pentru liniștea pe care nimeni nu i-o va mai fura.