— Sunt absolut sigură, am zis, simțind cum îmi tremură genunchii. Eu nu am semnat niciodată un astfel de act!

Notărița oftă ușor și-și drese vocea:

— Atunci va trebui să depuneți plângere penală. Dacă semnătura a fost falsificată, doar o expertiză grafologică poate dovedi asta. Înțelegeți?

Am dat din cap, deși în capul meu era un haos total. Am ieșit din biroul notăriței simțindu-mă trădată, murdară și, mai ales, furioasă. Cum a putut să-mi facă una ca asta? Omul pe care l-am iubit, în care am avut cea mai mare încredere…

Pe drum spre casă, m-a sunat Andrei. De două ori. N-am răspuns. Nu știam dacă voiam să-l aud sau să țip la el până nu mai aveam voce.

Ajunsă acasă, l-am găsit așezat în sufragerie, cu capul în mâini. Lângă el, buchetul de trandafiri își plecase capetele ca și cum și florile simțeau rușinea.

— Olya… — a șoptit el când m-a văzut.

— Nu mai îmi spune așa, i-am tăiat-o scurt. Cum ai putut să-mi falsifici semnătura?

A închis ochii pentru o clipă.

— N-am vrut să te rănesc… Era singura soluție. Mama insista… Mă presa în fiecare zi… Spunea că trebuie să protejăm proprietatea familiei.

— PROPRIETATEA MEA, am strigat. A mea, Andrei! Nici măcar nu ai avut curajul să-mi spui!

— Mi-a fost frică să nu ne certăm… să nu te pierd…

Am râs amar.

— Păi tocmai m-ai pierdut.

S-a ridicat brusc, disperat:

— Putem rezolva! O să vorbesc cu mama! O să facem alt act! O să…

— Nu, am zis tăios. N-o să mai facem nimic împreună. Eu o să merg la poliție. Și o să-ți fac plângere. Pentru fals. Pentru abuz de încredere.

A căzut pe canapea, parcă îmbătrânind cu zece ani într-o secundă.

— Olya… te rog…

— Să mă rogi era cazul înainte să mă trădezi, nu acum.

Mi-am adunat câteva lucruri esențiale într-un rucsac, sub privirile lui neajutorate. L-am auzit cum plângea în surdină, dar nu m-am întors.

Pe ușă, înainte să ies, i-am spus:

— O să-mi recuperez tot ce e al meu. Și o să-mi recuperez și liniștea. Fără tine.

Am plecat. Pe scara blocului, am inspirat adânc. Aerul mirosea a primăvară: flori de cais, pământ reavăn și libertate.

Aveam în față un drum lung, cu avocați, instanțe și bătălii grele. Dar pentru prima dată după multă vreme, știam că nu voi mai permite nimănui să decidă în locul meu.

M-am oprit pentru o clipă, am privit cerul albastru și am zâmbit amar: uneori, trandafirii nu sunt suficienți.