Iarna părea nesfârșită. Zăpada acoperea curtea vilei, iar vântul fluiera printre crengile golașe. În fiecare dimineață, Miri se trezea înfofolită în păturica ei veche, mirosind urmele stăpânei cu o nostalgie tăcută. Hrana devenise tot mai puțină, iar șoarecii, tot mai rari. Penele prietenului ei vrăbioiul deveniseră singurul strop de viață colorată în peisajul alb și amorțit.

Într-o zi geroasă de martie, ceva s-a schimbat.

Un motor de mașină s-a auzit din depărtare. Miri, adăpostită în foișor, a ridicat capul. Nu era sunetul vechii mașini a lui Charles. Era diferit, mai ușor, mai nou. Mașina s-a oprit în fața porții, iar portiera s-a deschis cu un scârțâit ușor. Din ea a coborât o femeie îmbrăcată într-un palton bej, cu o pălărie largă și un fular roșu aprins.

— Miri? — a rostit cu glas tremurat. — Miri, ești aici?

Pisica s-a strecurat încet afară din foișor. A recunoscut vocea. A recunoscut mirosul. S-a apropiat nesigur, cu ochii mari și umezi.

— Bună, iubita mea… — șopti femeia, lăsându-se în genunchi, în zăpadă. — M-am întors. Am promis că nu te las.

Miri s-a aruncat în brațele ei, torcând cu o forță pe care nu o mai simțise de luni bune. Isabelle, cu lacrimi în ochi, o strângea la piept, mângâind-o cu palme tremurânde, slăbite, dar calde.

— Am fost bolnavă… tare bolnavă… dar m-am făcut bine. Și tot ce mi-am dorit a fost să te revăd.

În acea zi, Isabelle a deschis ușa vechii vile, a aprins focul în sobă, a curățat colțurile părăsite și a umplut castronul lui Miri cu hrană proaspătă. Apoi i-a adus o pătură nouă, dar Miri a rămas tot cu cea veche, cu mirosul ei drag.

Primăvara a venit devreme. Isabelle stătea pe bancă cu o carte în mână, iar Miri dormea la picioarele ei. Vrăbioiul venea în fiecare dimineață, iar acum ciugulea firimituri din mâna stăpânei.

Curtea a prins din nou viață. Isabelle vorbea cu florile, cu pisica, cu vrăbioiul, cu cerul. Se mișca mai încet decât înainte, obosea mai repede, dar zâmbea mai des.

Într-o seară, pe fondul unui apus portocaliu, Isabelle a privit spre Miri și a spus încet:— Nu știu cât timp ne-a mai rămas, dar vreau să știi că fiecare zi cu tine e un cadou.

Miri a sărit în poala ei, a lipit fruntea de bărbia stăpânei și a tors adânc, cu recunoștință.

Pentru prima dată după mult timp, în casa de la marginea pădurii era din nou cald, era din nou liniște. Și era din nou iubire.