Eliza simțea cum totul în jurul ei se prăbușește. Fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare obiect familiar devenit brusc străin – toate o loveau mai tare decât orice insultă. Era acasă, și totuși… nu mai era nimic al ei.

— Ai de gând să stai acolo mult? — întrebă Natalia cu un zâmbet ironic, jucându-se cu șuvițele lucioase de păr. — Ar fi mai elegant din partea ta să-ți aduni lucrurile. Știi… înainte să ne mutăm oficial.

Lucas făcu un pas spre Eliza. Ochii lui evitau ai ei.

— Eliza, ascultă… Am vrut să-ți spun. Dar știi cum e… timpul, munca, distanța. N-a fost intenționat. Pur și simplu… s-a întâmplat.

— S-a întâmplat? — Eliza izbucni în râs. Nu era vesel. Era hohotul dureros al unei femei care își dă seama că ani din viață i-au fost furați cu zâmbetul pe buze.

— Te-ai folosit de absența mea. Ai adus-o aici, în patul nostru. În viața noastră. În ceașca mea! — arătă spre Natalia, care continua să zâmbească superior.

— A fost o greșeală… — șopti Lucas.

— Nu, dragul meu. A fost o alegere. A ta.

Eliza nu mai plângea. Era o liniște tăioasă în ea, un calm pe care nu-l mai simțise niciodată. A mers spre dormitor fără să scoată un cuvânt. A deschis dulapul și a început să-și strângă hainele. Cu gesturi mecanice, a luat cămășile, rochiile, dosarele cu acte. Totul.

Natalia apăru în ușă, sprijinită de tocul acesteia.

— Serios, nu trebuie să faci din asta o tragedie. Oamenii se despart. El merită să fie fericit.

— Și eu — răspunse Eliza fără să o privească.

A ieșit din apartament fără să privească în urmă. Nu a vrut să închidă ușa cu forță. Nu a vrut să țipe. Ce rost mai avea? Viața ei tocmai se încheiase într-un decor familiar devenit grotesc.

Două săptămâni mai târziu, Eliza se mutase într-un mic apartament închiriat în apropierea parcului central. Avea mai puțin spațiu, dar mai mult aer. Tăcerea nu mai era apăsătoare, ci eliberatoare.

La birou, șefa ei o îmbrățișase strâns când a revenit.

— Eliza, dacă ai nevoie de timp…

— Nu, mulțumesc. Munca mă va ține întreagă.

Și așa a fost. Eliza s-a refugiat în proiecte, în întâlniri, în cafele sorbite pe fugă. Dar ceva în ea începuse să se schimbe. Devenea mai puternică. Mai sigură. Mai liberă.

Într-o vineri seară, pe când ieșea din clădirea de birouri, s-a intersectat cu un tânăr care distribuia pliante. Vocea lui era caldă, blândă:

— Bună seara. O invitație la vernisajul nostru de artă contemporană. Intrarea e liberă. V-ar face plăcere?

Eliza ridică privirea. Zâmbea fără să-și dea seama. Nu-l cunoștea, dar simțea că viața îi oferea o mică pauză de frumusețe.

— Mulțumesc, poate chiar voi veni, spuse ea.

O lună mai târziu, Lucas stătea în bucătăria lui „nouă”, privind în gol. Natalia vorbea la telefon cu prietenele ei, râdea tare, cerea tot mai multe lucruri, tot mai mult control. Canapeaua era schimbată. Tablourile, la fel. Totul părea străin.

Eliza nu mai era acolo — și, cumva, odată cu plecarea ei, dispăruse și liniștea, și încrederea, și acel sentiment de „acasă”.

Încercase de două ori să-i scrie. Odată chiar se oprise la biroul ei. Dar Eliza l-a privit drept în ochi, cu o demnitate atât de calmă, încât orice încercare de apropiere i s-a părut ridicolă.

— Lucas, ai avut totul. Și ai pierdut. Nu pentru că eu nu am fost suficientă. Ci pentru că tu n-ai fost pregătit să fii bărbatul potrivit pentru o femeie ca mine.

Într-o dimineață, în parc, Eliza mergea cu pași liniștiți, sorbind din cafeaua ei. Se oprise lângă o bancă și privea un artist stradal care picta chipuri trecătorilor.

— Vă desenez un portret? — întrebă el zâmbind.

Eliza încuviință.

Când, câteva minute mai târziu, se privi în desen, se regăsi: o femeie puternică, cu o privire blândă, dar hotărâtă, și un zâmbet care nu mai ascundea durere, ci speranță.

Viața nu se terminase. Abia începuse.