Sofia privea în ceașcă, tăcută. Aburii se ridicau în aerul cald al cafenelei, dar gândurile ei rătăceau departe. Oferta lui Lukas era ciudată, neașteptată, poate chiar riscantă. Dar și promisiunea unui refugiu. Nu doar pentru ea. Pentru Oliver.

— Două luni… — repetă ea în șoaptă. — Fără întrebări, fără alte condiții?

— Nicio întrebare, niciun angajament. Doar o înțelegere între doi oameni care au nevoie, fiecare în felul său, de o pauză.

Lukas simți un fior straniu. Nu se așteptase ca acea femeie necunoscută, cu ochi adânci și ton reținut, să îl facă să se simtă… înțeles. Era ceva autentic în felul ei simplu, reținut, dar ferm. Nu juca un rol. Trăia.

Sâmbătă dimineață, Sofia și Oliver urcară în mașina lui Lukas. Băiatul, în hăinuțe curate dar uzate, privea curios interiorul mașinii elegante. Sofia își ținea paltonul strâns, de parcă ar fi vrut să se apere de privirile luxoasei case ce se ivea în fața lor.

— Bine ați venit acasă, — spuse Lukas, deschizând portiera. Cuvintele i se părură ciudate chiar și lui. Nu le mai rostise cu adevărat de ani.

În zilele ce urmară, Sofia descoperi o lume pe care o uitase: mirosul de cafea dimineața, sunetul pașilor lui Oliver alergând pe scările de lemn, râsul lui când descoperea dulapuri pline cu jucării uitate de vreme. Lukas, la rândul lui, se surprinse zâmbind mai des, observând detalii neînsemnate altădată: felul în care Sofia își strângea părul, cum își mușca buza inferioară când citea, cum adormea sprijinită de marginea canapelei, cu fiul ei în brațe.

Părinții lui sosiră duminică după-amiază. Hanna și Georg Meyer, eleganți, formali, dar cu o căldură autentică în privire.

— Așa deci, ne-ai ținut o surpriză! — zise Hanna, privindu-i pe Sofia și Oliver. — Și ce băiat frumos! Cum te cheamă, dragule?

— Oliver, — spuse băiatul serios. — Eu sunt fiul Sofiei. Și el e… — ezită și apoi, fără avertisment, apucă mâna lui Lukas, — …tati.

O liniște profundă căzu peste încăpere. Sofia roși puternic, încercând să-l corecteze, dar Lukas strânse ușor mâna copilului.

— Copiii spun uneori lucruri care vin din inimă, — zise el simplu, uitându-se în ochii Sofiei.

Masa decurse ciudat de firesc. Părinții lui Lukas păreau uimiți, dar și ușurați. Sofia vorbi cu eleganță, fără exagerări. Hanna îi oferise o rochie simplă, dar de calitate. Sofia strălucea, fără s-o știe.

— Ea e diferită, — îi șopti Hanna soțului ei mai târziu. — Nu știu ce e între ei, dar… e ceva real.

Timpul trecea. Două luni deveniseră trei. Lukas nu mai voia să vorbească despre „încheierea înțelegerii”. Sofia nu mai aducea vorba despre plecare. Oliver începuse să-i spună „tati” tot mai des. Era firesc, natural, ca și cum întotdeauna fusese așa.

Într-o seară de primăvară, când grădina era plină de flori și lumină blândă, Lukas și Sofia ieșiră pe verandă. El îi întinse o cutie mică, de catifea.

— Nu e ceea ce crezi, — spuse el zâmbind. — Nu te cer de soție. Încă. Dar vreau să știi că, dacă într-o zi vei simți același lucru… eu sunt aici.

În cutie era un inel simplu, cu o piatră albă ca roua. Lângă el — o cheie.

— Asta e cheia inimii tale? — zise ea, cu o umbră de zâmbet în colțul buzelor.

— Nu. Asta e cheia casei noastre. Dacă vrei să fie și a ta.

Sofia nu răspunse imediat. Dar în acea seară, când Oliver adormi între ei, ținându-i de mână, știa deja răspunsul.

Căci uneori, cele mai improbabile povești devin cele mai reale. Iar fericirea, când o recunoști, nu strigă. Doar stă lângă tine, liniștită, și te ține de mână.