Margareta se așeză la masă cu o liniște stranie în privire. În jur mirosea a sărbătoare: cartofii rumeniți abureau pe platou, puiul rumen trona în mijlocul mesei, iar prăjitura cu mere împrăștia aroma copilăriei. Totul părea perfect. Doar că în Margareta nu mai era nimic festiv.

Edward deschise o sticlă de vin, umplu paharele și ciocni cu ea:— Pentru dragoste, pentru familie, pentru ce avem împreună!

Ea zâmbi slab.— Da. Pentru ceea ce mai avem împreună…

Edward nu observă tonul. Sau poate nu voia să-l observe. Era prea ocupat să savureze propria imagine — bărbat de familie, bărbat între oameni, susținut de o soție devotată.— Știi ce m-a sunat azi sora mea? A zis că poate îi schimbăm și ei frigiderul. Vechiul s-a stricat complet. Am zis că o să vorbesc cu tine, dar…

Margareta puse furculița jos. Privi în ochii lui.— Edward. Nu o să mai cumperi nimic. Nici un frigider, nici un televizor, nici un ceas. Nu de pe banii mei.

El clipi. Zâmbetul i se ofili puțin.— Margot… ce s-a întâmplat? E doar o chestiune de organizare. Noi funcționăm ca o echipă. Tot timpul a fost așa.

— Nu, Edward. A fost o echipă doar în capul tău. În realitate, eu am fost banca. Iar tu — clientul care cere mereu, dar nu returnează niciodată.

El încremeni.— Asta nu e corect…

— O, ba da. Este. Ani la rând am închis ochii. Am acceptat că îmi scot din buzunar ca să-ți hrănesc imaginea de „om de bază”. M-ai folosit și m-ai lăsat să cred că asta înseamnă iubire. Dar știi ce am învățat recent? Că iubirea nu se cere, nu se comandă și sigur nu se extrage de pe cardul altcuiva.

Margareta se ridică de la masă. Dintr-o mapă discretă scoase un plic și îl puse în fața lui.

— Ce e asta? — întrebă el cu o voce joasă.

— O factură. O listă exactă cu toate „ajutoarele” oferite familiei tale. Două sute șaptezeci și trei de mii de lei. Plus o listă cu toate lucrurile pe care mi le-am refuzat pentru a vă întreține pe voi.

Edward înghiți în sec.

— Margot… ești nervoasă. Nu e momentul… azi e ziua mea.

— Exact. Este ziua în care se încheie etapa în care eu eram bună doar să plătesc. Ziua în care mă recuperez pe mine.

— Dar… eu… ce vrei să spui? Că pleci?

— Nu. Eu am plecat deja. Azi dimineață. Mi-am închiriat o garsonieră aproape de birou. E mică, dar e liniștită. Și e doar a mea.

Edward se ridică brusc.— Asta e nebunie. După atâția ani… Nu poți să arunci totul!

Margareta îl privi cu o tristețe calmă.— Nu arunc nimic, Edward. Doar încetez să mă sacrific. Ani de zile am investit în tine, în familia ta, în imaginea ta. M-am ignorat pe mine. Acum mă aleg pe mine.

— Și dacă… dacă încerc să mă schimb? Să contribui?

— Ai avut ani întregi. Și ai ales confortul. Acum aleg eu altceva. Aleg liniștea mea.

Margareta își luă geanta. Mai aruncă o ultimă privire către masa plină, casa curată, tot acel decor care dădea impresia de cămin — dar care o secătuise de energie, zi după zi.

— În frigider ai resturi pentru o săptămână. După aceea… descurcă-te.

— Dar… Margot, iubito…

— Nu mai sunt „iubito”, Edward. Sunt doar Margareta. Și am redescoperit cât valorez.

Ieși pe ușă cu pași liniștiți. Nu trânti, nu urlă, nu dramatiză. Nu era nevoie. Puterea stătea în tăcerea ei.

Pe scări, respirația i se elibera cu fiecare pas. Afară mirosea a ploaie proaspătă, iar vântul îi flutura șuvițele ușor. La colț o aștepta un taxi.

Șoferul zâmbi:— Bună seara. Unde mergem?

Margareta zâmbi pentru prima oară sincer în acea zi.— Acasă, vă rog.

Nu către trecut. Ci către începutul unei vieți în care nimeni nu o mai folosea ca pe un bancomat cu inimă.