Când a intrat în salon, Stepan Andreevici a rămas câteva secunde pe prag, privind-o. Elena stătea nemișcată, cu ochii goi, pierduți undeva dincolo de pereți.

— Lena… — a rostit el încet.

Ea nu a reacționat. Atunci el s-a apropiat, a așezat un scaun lângă pat și a luat-o ușor de mână.

— Sunt aici. Nu ești singură.

Cuvintele lui, spuse cu atâta căldură, au ajuns undeva adânc în sufletul ei. O lacrimă i-a alunecat pe obraz. Prima lacrimă tăcută după zile întregi de strigăte mute.

Stepan a strâns-o ușor de mână.

— O să trecem împreună prin asta, bine?

Elena a clipit încet, iar mâna ei tremurândă s-a agățat de a lui. Din ziua aceea, Stepan a fost mereu acolo. O ajuta să se ridice din pat, să învețe din nou să meargă, să accepte că respirația ei încă există chiar dacă lumea ei murise.

Anii au trecut. Firma a devenit mare, cunoscută. Elena își făcuse un nume în afaceri, dar în suflet… era tot acel gol. Și totuși, în fiecare vineri, mergea la cimitir. Se așeza pe bancă și le vorbea celor dragi ca și cum ar fi fost lângă ea. Le povestea tot: despre zilele bune, despre cele rele, despre micile victorii.

În ziua aceea, era o vineri ca oricare alta. Elena a parcat mașina, a luat buchetul de flori și a intrat pe aleea cunoscută pe de rost. Aerul mirosea a iarbă tăiată și a pământ reavăn.

Se așezase deja pe bancă, șoptind câteva cuvinte către piatra rece, când din spate a auzit un glas subțire:

— Mami?

Elena a încremenit. S-a întors încet.

În fața ei stătea o fetiță blondă, cu ochi mari, albaștri ca cerul. Avea vreo șase ani și ținea strâns la piept un ursuleț de pluș cam ponosit.

— Mami, unde ai fost? — a întrebat din nou copila.

Elena a simțit cum i se taie respirația. Lacrimile i-au umplut ochii. O iluzie? O glumă crudă a minții ei obosite?

— Eu… — a încercat să răspundă, dar vocea i s-a frânt.

Fetița s-a apropiat, i-a atins mâna.

— Mi-a fost dor de tine, mami.

Atunci Elena a izbucnit în plâns. Și-a strâns fata în brațe, simțindu-i căldura, mirosul copilăriei.

Un bărbat s-a apropiat fugind, gâfâind.

— Scuzați-ne, vă rog! — a spus el, agitat. — E fetița mea, Katia. Seamănă mult cu fiica dumneavoastră, nu-i așa? Mereu fuge printre morminte și… uneori, spune lucruri ciudate.

Elena a clipit confuză, privind din nou copila. Katia i-a zâmbit larg și a întins spre ea ursulețul.

— Ține-l, mami, să nu mai fii tristă.

Bărbatul a roșit.

— Nu, Katia, nu o deranja pe doamna…

Dar Elena a luat ursulețul cu mâinile tremurânde.

— Mulțumesc, îngerașule, — a șoptit ea.

Bărbatul a plecat cu copila de mână, iar Elena a rămas pe bancă, ținând ursulețul strâns la piept. Pentru prima dată după cinci ani, simțea că inima ei nu mai era doar un pustiu înghețat.

Când s-a întors la birou, Vera a ridicat privirea surprinsă:

— V-ați întors, Elena Sergheevna?

Elena a zâmbit. Adevărat, cu tot sufletul.

— M-am întors, Veruța. Și cred că de data asta… rămân.

A intrat în birou, a așezat ursulețul pe birou lângă fotografiile vechi, a închis ochii și a șoptit:

— Mulțumesc.

Și, pentru prima dată după atâta timp, în biroul rece și elegant, a mirosit a primăvară.