— Și dacă nu? — a întrebat Katya, cu glas stins.

— Cu timpul, durerea o să treacă. Ai un copil. Gândește-te la el. Și dacă nu se întoarce, poate că e mai bine așa. Ești tânără, o să-ți găsești fericirea.

— Tu nu ți-ai mai găsit-o…

— De unde știi? M-am speriat… că poate cu altul tot așa o să se întâmple. Și tu erai deja mare, mă gândeam la tine. Dar tu ai un băiat, lui îi trebuie un tată…

După ce s-a liniștit puțin la mama ei, Katya a plecat să-l ia pe Denis de la grădiniță.

Cu Deniska de mână, Katia mergea încet spre casă. Băiatul povestea ceva despre prietenii lui de la grădiniță, despre cum a construit un castel din cuburi, dar Katia abia îl auzea. Inima îi era grea, fiecare pas parcă o durea.

Ajunsă în fața blocului, a tras aer în piept și a deschis ușa. Același miros de cartofi prăjiți cu slănină plutea în aer. Totul era la fel ca aseară… doar că el nu era.

A adormit greu, cu Deniska lângă ea, băgându-și nasul în părul moale al băiatului și lăsând lacrimile să curgă în pernă.

Dimineața a găsit-o mai hotărâtă. A decis să nu mai plângă. Nu în fața copilului. Nu pentru cineva care alesese alt drum.

Au trecut zile, apoi săptămâni. Genka nu s-a întors. O dată a sunat, târziu în noapte. Katia a răspuns cu inima tremurândă, dar în telefon s-a auzit doar respirația lui grea și un „Scuză-mă…” abia șoptit. Și atât. A închis fără să mai zică nimic.

A fost greu, dar încet-încet, Katia a învățat să trăiască fără el. Mama o ajuta cum putea, iar Deniska era lumina ochilor ei.

La muncă a început să rămână peste program, să mai câștige un ban în plus. A reușit să strângă un pic și, cu ajutorul mamei, și-a permis să schimbe chiria cu un apartament micuț, dar al ei.

Într-o zi de primăvară, când copacii erau în floare și orașul mirosea a pământ reavăn, Katia l-a întâlnit pe Andrei. Nu l-a remarcat din prima – un tătic venit și el să-și ia fetița de la grădiniță. Dar Deniska, curios și prietenos, a făcut cunoștință cu fetița lui, iar apoi cu Andrei.

Era diferit. Nu era genul care să cucerească cu vorbe mari sau cadouri scumpe. Era calm, blând, genul de om care repară o ușă strâmbă fără să facă din asta un eveniment. Care ascultă fără să întrerupă.

Nu s-au aruncat cu capul înainte. Katia avea fricile ei, Andrei și el avea răni vechi. Dar timpul, răbdarea și, mai ales, copiii, i-au apropiat.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, Katia și Andrei stăteau pe balcon, cu ceaiurile în mâini. Vântul adia ușor, aducând miros de liliac.

— Ți-e frică? — a întrebat-o el, privindu-i mâinile care tremurau ușor pe cana de ceai.

— Da, — a șoptit Katia sincer. — Mi-e frică să cred că poate să fie bine.

Andrei a zâmbit ușor și i-a luat mâna în palma lui.

— Și mie mi-e frică, — a zis. — Dar poate că tocmai pentru că ne e frică, înseamnă că acum știm cât de mult contează.

Katia a lăsat lacrimile să curgă, dar de data asta nu mai erau lacrimi de durere. Erau lacrimi de speranță. Și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că poate să creadă din nou.

Iar undeva în casă, două suflete de copii visau la castele de cuburi, la mame care zâmbesc și la tați care repară uși strâmbe.

Și lumea părea, din nou, un loc unde iubirea merită încercată.