…Mergea grăbită. Întunericul devenea tot mai dens, vântul rece îi înțepa pielea. Peștele (numele cățelei) se oprea din când în când, privind-o din spate și scâncind ușor, de parcă întreba: „Ești cu mine?”. Femeia dădea din cap: „Da, mergem”.

La marginea parcului, printre tufișuri dese, s-au oprit. Peștele a alergat într-un luminiș mic, iar acolo… pe jos zăcea nemișcat bătrânul.

Inima femeii a tresărit.

— Domnule… — a șoptit ea cu grijă.

Nicio reacție. Peștele stătea alături, atingându-i fața cu botul, lătrând încet și plângând. Femeia s-a lăsat în genunchi, i-a atins încheietura — un puls slab, dar prezent.

Respira. Încet, adânc, dar trăia.

— Nu… nu muri, — a șoptit ea.

A scos telefonul și a sunat la ambulanță. Cu voce tremurândă:

— Un bărbat… inconștient… în parc… singur…

Până să vină medicii, și-a scos haina și l-a învelit. I-a pus capul în poală. Fața lui era obosită, dar liniștită. Peștele s-a așezat lângă ei, închizând ochii.

În scurt timp a sosit ambulanța. L-au ridicat pe targă.

— Câinii nu au voie în ambulanță, — a spus un asistent.

— Este familia lui! — a spus femeia hotărât. — Nu pot fi despărțiți.

După un moment de ezitare, medicii au fost de acord. Peștele s-a culcat liniștită la picioarele bărbatului.

A doua zi, femeia a mers la spital. Bătrânul era viu. Medicii au spus că era extrem de slăbit, probabil nu mâncase zile întregi. Dar inima lui era puternică și se refacea.

Când a intrat, Peștele o aștepta în curtea spitalului. Bătrânul era în pat, slab, dar zâmbind.

— M-ai salvat, copilă, — a spus el încet. — Eram… obosit. Dar tu mi-ai adus speranță.

— Nu eu, — a zâmbit ea. — Peștele. Ea m-a condus la tine.

— Cine ești?

— O simplă bucătăreasă. Dar… de acum înainte, nu mai sunt doar atât.

În următoarele săptămâni, venea zilnic la spital. Aducea mâncare, îl ajuta la baie, stătea cu el. Peștele era mereu alături, veghea cu loialitate.

Bătrânul se numea Saînbai. Fusese mecanic, dar după ce și-a pierdut soția și fiul într-un accident, s-a retras din lume. A vândut casa și a ajuns în stradă.Peștele l-a găsit pe el — și el pe ea — când amândoi nu mai aveau pe nimeni. S-au salvat reciproc.

După o lună, Saînbai era complet refăcut. Ea l-a invitat să stea la ea temporar, până îi găsește un loc. L-a tuns, l-a îmbrăcat, l-a reintegrat în viață.

— Ești un înger, — i-a spus el. — Tu mi-ai dat din nou o viață.

— Și eu am primit una, — i-a răspuns ea.

Un an mai târziu, lucrau împreună în bucătărie. Saînbai era responsabil de depozit, Peștele devenise „mascota” restaurantului. Clienții o iubeau. Unii veneau doar pentru a o vedea.

Iar femeia… era pentru prima dată cu adevărat fericită.

Pentru că a avut încredere — în oameni, în câini, în viață.