În ziua următoare, Alex s-a prezentat cu o pungă de patiserii franțuzești și un zâmbet larg.

— Croissante proaspete. Cu unt adevărat. Și ciocolată belgiană, zise el, așezându-se pe banca din fața clinicii unde știa că Sofia ieșea la pauză.— Ah, deci azi e ziua carbohidraților scumpi? întrebă ea zâmbind ușor, luând totuși unul dintre croissante. — Frumos gest. Dar să știi că prefer pâinea cu semințe de la brutăria din colț. Mai autentică.

Alex râse. Era deja fermecat. Sofia nu era ca celelalte femei pe care le cunoscuse. Nu îi zâmbea doar pentru că el avea un Porsche. Nu chicotea la glumele lui semi-pline de el însuși. Și cel mai derutant — nu dădea niciun semn că l-ar place… și totuși nu pleca.

După câteva zile, când Alex a întrebat timid dacă pot ieși „undeva, doar ei doi”, Sofia a acceptat.

— Dar doar dacă e ceva neașteptat. Te las pe tine să alegi, a spus ea, privindu-l direct în ochi.

Alex, provocat, a decis să o ducă… la o degustare de vinuri pe o terasă exclusivistă de pe acoperișul unui hotel de lux. Sofia a venit într-o rochie albastră simplă, cu părul prins într-un coc lejer. A fost elegantă, calmă și deloc impresionată de panorama orașului sau de ospătarii care știau pe dinafară toate soiurile de Bordeaux.

— Știi ce mi-ar fi plăcut cu adevărat? întrebă ea privind spre lumini. — O plimbare pe bicicletă prin parc. Cu sandvișuri făcute de acasă.

Alex tuși ușor în vinul lui scump. Nu știa dacă era o glumă sau… adevăr.

După încă câteva „ieșiri” în care Alex a continuat să fie fermecător, atent și, bineînțeles, generos, Sofia a părut să se deschidă. L-a invitat la ea acasă.

— Vino duminică, la prânz. Gătesc ceva special. Dar… fără Porsche-ul tău lucios. Vreau să vii ca un om normal. Fără branduri, fără parfumuri care costă cât chiria mea pe o lună.

Alex a fost confuz. Dar a acceptat. A venit cu metroul (pentru prima dată în viața lui) și cu un buchet modest de flori de la piață.

Apartamentul Sofiei era mic, dar primitor. Cu cărți peste tot, o pisică somnoroasă pe fotoliu și miros de lasagna în aer.

— Asta e partea în care te cuceresc cu mâncare, a spus ea chicotind.

Dar la desert, totul a luat o întorsătură neașteptată.

— Alex, am o mărturisire, a început Sofia. — Știu despre pariu. Despre discuția cu prietenii tăi. Despre „o să fie a mea într-o săptămână”.

Alex înlemni.

— Dar… cum…

— Am fost după colț. Cu ceaiul. Ți-am auzit fiecare cuvânt.

Tăcere.

— Atunci de ce…?

— De ce am continuat să ies cu tine? Pentru că… voiam să te învăț ceva. Să vezi cum e să te atașezi cu adevărat. Să aștepți. Să te întrebi ce gândește celălalt. Și… să vezi cum e când cineva se joacă cu tine.

Alex o privea complet năucit.

— Glumești…

— Oh, nu. Dar stai liniștit. Nu e tot. Am și o surpriză.

În acel moment, ușa de la bucătărie s-a deschis și au intrat trei femei în halate albe. Colegele Sofiei de la clinică.

— Bună, Alex, zise una dintre ele. Noi suntem juriul.

— Juriul?

— Al pariului! Sofia a întors jocul. Am făcut un mic… pariu și noi: cât de mult va rezista micul nostru prinț fără control. Și să știi că ai bătut recordul! Două săptămâni fără a cere nimic în schimb! Bravo!

Toate au izbucnit în râs.

Sofia i-a întins o diplomă printată pe hârtie colorată:„Diplomă de participare — Cea mai amuzantă încercare de cucerire fără succes”

Pe fundal, pisica a căscat, complet dezinteresată.

Alex, roșu ca vinul de Bordeaux, a râs în cele din urmă.

— OK… M-ați prins bine. Dar știi ce e culmea? Nici nu-mi pare rău. E prima dată când am simțit că trăiesc o poveste, nu doar o cucerire.

Sofia i-a zâmbit sincer.

— Atunci poate totuși ai învățat ceva. Vrei un refill de lasagna?

— Numai dacă primesc și o îmbrățișare cu ea.

— Mda… poate la a doua diplomă, prințule.