După acea cină tensionată, Emily s-a retras în dormitor fără să mai rostească vreun cuvânt. Alexander a venit câteva minute mai târziu și s-a așezat lângă ea, în liniște. Ea privea tavanul, cu mâinile împreunate pe piept.

— Îmi pare rău, — șopti el. — Știu că mama te rănește, dar nu știu cum să o opresc.

Emily întoarse încet capul spre el.

— Nu vreau să mă apere nimeni, Alex. Vreau doar ca adevărul să fie recunoscut.

El dădu din cap, dar privirea îi era pierdută. Nu aveau bani să se mute. Iar Mărianna nu părea să aibă vreo intenție să plece.

A doua zi, Emily se trezi cu gândul clar: trebuie să facă ceva.

Timp de două săptămâni, n-a spus nimic. Mergea la muncă, își făcea treaba impecabil, se întorcea acasă, gătea, curăța, suporta ironiile Mariannei și tăcea. Dar în sufletul ei se forma o hotărâre.

În a cincisprezecea zi, șeful o chemă în birou.

— Emily, promovarea de care vorbeam e a ta, — zâmbi el. — Începând de luna viitoare ești șefa departamentului. Și vei avea salariul dublu.

— Mulțumesc, — răspunse ea calm, dar înăuntru o bucurie imensă izbucnise ca o explozie tăcută.

A doua zi, Emily scoase dintr-un dosar toate actele de proprietate ale apartamentului. Le puse pe masă, într-o mapă roșie, și se așeză în fața Mariannei.

— Aș vrea să discutăm.

Marianne ridică o sprânceană.

— Despre ce?

— Despre faptul că acest apartament nu este „al fiului dumneavoastră”. Este al meu. Am actele de proprietate și dovada plăților lunare. Eu plătesc ipoteca, eu acopăr întreținerea.

— Minți! — izbucni Marianne. — Asta e casa în care Alexandru a crescut!

— Nu, — răspunse Emily cu o voce clară, dar fermă. — Acest apartament a fost cumpărat cu un credit ipotecar pe numele meu. Voi doi ați venit aici când nu aveați unde merge. Eu v-am primit. Dar acum… e momentul să plecați.

Marianne se înroși, apoi albă ca varul. Alexandru, chemat din hol, rămase cu gura întredeschisă.

— Emily, te rog… — încercă el.

— Nu, Alex. Ai avut trei ani să pui limite. Ai ales să taci. Acum eu aleg altceva.

Două săptămâni mai târziu, în apartament era liniște. Marianne plecase să stea la o soră. Emily rămăsese singură. Alexandru… alesese să meargă cu mama lui.

În prima seară, Emily se plimbă prin camerele goale. Se opri în mijlocul sufrageriei și simți cum liniștea o înfășura ca o pătură moale. Nu era frică. Era pace.

Se așeză pe canapea și privi pe fereastră. Afară ningea liniștit. Telefonul vibra: era mesaj de la șef. „Felicitări pentru primele tale decizii. Ești un lider înnăscut.”

Emily zâmbi.

În lunile ce urmară, viața i se schimbă. Muncă intensă, dar satisfăcătoare. Învăța să trăiască singură. Își cumpără flori în fiecare vineri. Se înscrise la yoga. Într-o zi, în lift, întâlni un vecin nou — David. Lucra în IT, era calm, atent și cu un zâmbet cald.

O lună mai târziu ieșeau deja la plimbări prin parc. Nu se grăbea. Nu căuta nimic. Dar se simțea văzută. Respectată.

Într-o seară, la terasa mică de pe balcon, David i-a spus:— Știi, îmi place la tine ceva special.

— Ce anume? — întrebă Emily, privind luminile orașului.

— Faptul că știi când să spui „ajunge”. Nu multe persoane au curajul ăsta.

Emily zâmbi.

— Nici eu nu-l aveam. Dar într-o zi… am învățat să mă aleg pe mine.

Și în acea liniște simplă, fără dramă, fără țipete, fără așteptări — Emily simți că e, în sfârșit, acasă.