— Vorbește mai încet, te rog, spuse Costin, și am simțit cum vocea lui coborî. Cineva ar putea să te audă.

— Cine să audă? izbucni Ina. Toți vecinii sunt la muncă. Și ce dacă ar auzi? Poate așa ai avea în sfârșit curajul să-i spui.

— Ți-am explicat de o mie de ori, continuă el cu voce stinsă. Nu pot să-i spun pur și simplu. Vera e… fragilă. Și există aspectele financiare. Trebuie să fac totul corect, să mă consult cu avocatul înainte.

Eu? Fragilă? Stăteam nemișcată, simțind cum inima îmi bubuie în piept atât de tare încât mi-era teamă că s-ar putea auzi până afară. Telefonul. Trebuia să pornesc telefonul, să sun la cineva, la dispecer, la oricine. Dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să-l țin.

— Anton împlinește patru ani luna viitoare, continuă Ina. Vrei să crească fără tată? Fără să știe cine ești tu cu adevărat?

Anton. Ina are un fiu pe nume Anton? Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată cu un copil. Cum a fost posibil? Trăiam în același bloc, ne intersectam uneori pe scară…

— Știi că te iubesc, te iubesc pe tine și pe Anton mai mult decât orice, spuse Costin. Dar trebuie să fiu atent. Nu vreau să-i provoc durere Verei.

Mincinosule! Am vrut să strig. Cum poți vorbi despre durere când mi-ai ascuns atâtea?

— Ne mai întâlnim la noapte? întrebă Ina, vocea ei schimbându-se brusc, devenind mai moale, mai dulce.

— Da, după ce Vera adoarme. Ca de obicei.

Ca de obicei. Aceste cuvinte m-au lovit ca un pumn în stomac. Deci asta se întâmpla „ca de obicei”. Cât timp? De când?

— Îți voi gătit ceva special, spuse Ina.

— Trebuie să plec acum, o întrerupse Costin. Vera ar trebui să ajungă acasă în curând.

Am auzit pași îndepărtându-se, apoi o ușă închizându-se. Apoi liniște.

Stăteam în liftul întunecat, respirând greu, incapabilă să procesez ce tocmai auzisem. Costinel, bărbatul cu care împărțisem cincisprezece ani din viața mea, avea un alt fiu. O altă familie, practic. Chiar sub nasul meu, la etajul doi.

Telefonul meu porni în sfârșit. Cu degetele tremurânde, am format numărul dispecerului. De data aceasta, un bărbat răspunse:

— Da, suntem pe drum. Au fost mai multe urgențe. Ajungem în douăzeci de minute.

— Vă rog, veniți mai repede, am reușit să spun cu o voce care nu părea a mea.

Douăzeci de minute mai târziu, un bărbat în salopetă murdară deschise ușa liftului. Îmi ceru scuze pentru întârziere. L-am privit fără să-l văd cu adevărat. Mintea mea era în altă parte.

Am urcat încet scările până la etajul opt. Nu puteam să mă întorc acasă. Nu încă. Aveam nevoie să gândesc.

Pe palier, m-am sprijinit de balustradă și am deschis geanta. Cutiuța cu ceasul era acolo, exact unde o lăsasem. Mi se părea absurd acum. Cincisprezece ani de viață împreună, și câte luni economisind pentru acest cadou?

Când am deschis ușa apartamentului, Costin stătea pe canapea, uitându-se la televizor. A ridicat privirea și a zâmbit. Același zâmbet pe care i-l știam dintotdeauna.

— Bună, draga mea. Cum a fost ziua ta?

Am închis ușa încet. Mi-am agățat haina în cuier cu mișcări calculate.

— Interesantă, am răspuns, evitând să-l privesc. Foarte… revelatoare.

— S-a întâmplat ceva la muncă? întrebă el, apropiindu-se. Păreai entuziasmată ieri despre acel proiect nou.

Mi-am amintit conversațiile noastre din ultimele săptămâni. Cât de normal părea totul. Cât de sincer părea el. Un actor desăvârșit.

— Nu la muncă, am spus, așezându-mă la masa din bucătărie. Am rămas blocată în lift.

— Oh, liftul ăsta nenorocit! exclamă el. Trebuia să-l repare de ani de zile. Ești bine?

— Mi-au trebuit vreo două ore să ies, am mințit. Nimeni nu răspundea la apeluri.

— Îmi pare rău, spuse el, punând o mână pe umărul meu. Trebuie să fi fost îngrozitor.

M-am retras instinctiv. Nu puteam suporta atingerea lui.

— Am stat blocată la etajul doi.

Degetele lui au înghețat pe umărul meu. Pentru o fracțiune de secundă, am văzut panica în ochii lui. Apoi, masca a revenit.

— La doi? Cred că e un semn că ar trebui să ne mutăm, încercă el să glumească. Mereu ai spus că blocul ăsta e prea vechi.

— Poate că ai dreptate, am spus, privindu-l direct. Poate că e timpul pentru schimbări.

În acea noapte, m-am prefăcut că dorm. La ora 1:30, Costin s-a ridicat ușor din pat, crezând că nu observ. L-am auzit îmbrăcându-se în liniște, apoi ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se cu grijă.

Am așteptat zece minute, apoi m-am ridicat și eu. Am luat cutiuța cu ceasul și am coborât la etajul doi. Am stat câteva momente în fața ușii Inei, ascultând. Puteam auzi voci înăbușite, un râs înfundat.

Am pus cutiuța în fața ușii și am atașat un bilet: „Pentru Anton, de la femeia de la etajul opt. Tatăl lui nu va mai avea nevoie de acest ceas.”

A doua zi, când Costin s-a trezit, a găsit o notă pe partea mea de pat: „La mulți ani. Cadoul tău e pe palierul de la etajul doi. Actele de divorț le vei primi de la avocatul meu săptămâna viitoare. Acum poți să nu mai pierzi ‘jumătate din tot ce ai agonisit’.”

Nu l-am mai văzut pe Costin de atunci. Avocatul meu s-a ocupat de toate. Uneori, când trec pe lângă blocul nostru vechi, mă întreb dacă Anton poartă ceasul. Sper că nu. Sper că Ina a avut bunul simț să-l vândă și să folosească banii pentru fiul lor.

Cât despre mine, am învățat o lecție importantă. Uneori, un lift blocat poate fi cel mai bun lucru care ți se întâmplă în viață. Te poate salva de ani de minciuni și te poate conduce spre un nou început.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.