Când s-au prezentat la ușă, au fost întâmpinați de un agent imobiliar și doi ofițeri de poliție.

„Bună ziua, pot să vă ajut?” a întrebat agentul politicos.

„Ne mutăm în casa fiului nostru,” a anunțat mama lui Tudor, încercând să treacă de ei.

Unul dintre ofițeri i-a blocat calea. „Îmi pare rău, doamnă, dar această proprietate este privată. Aveți permisiunea proprietarului de a intra?”

Tudor a pășit în față, iritat. „Este casa mea!”

Agentul imobiliar a deschis o mapă. „De fapt, domnule, această proprietate aparține doamnei Ana Popescu, ca proprietate personală exclusivă. Numele dumneavoastră nu apare pe niciun document.”

Fața lui Tudor s-a albit. „Imposibil. Ana e soția mea!”

„Fost soție,” am spus eu, apărând din spatele grupului. „Documentele de divorț au fost depuse săptămâna trecută. Ai semnat fără să citești, ocupat cu jocul tău.”

Acum, toți trei mă priveau șocați.

„Deci, nu locuiești aici?” a întrebat mama lui, confuză.

„Nu. M-am mutat deja în casa mea. Aceasta este doar o proprietate de investiții. Se închiriază începând de mâine.”

Tudor a început să strige. „Nu poți face asta! E împotriva tradiției familiei!”

„Știi ce altceva e împotriva tradiției? Să nu contribui deloc la căsătorie timp de zece ani,” am răspuns calm. „Oh, și apropo, pentru că te interesează atât de mult regulile: în familia mea, soții leneși care mint despre contribuția lor financiară primesc facturi pentru toți anii de întreținere. Avocatul meu vă va contacta.”

M-am întors spre agentul imobiliar. „Te rog să le arăți noilor chiriași casa când sosesc. Au trecut deja verificarea de credit.”

Pe măsură ce m-am îndepărtat, am auzit-o pe mama lui Tudor țipând despre tradiție și familie. Dar pentru prima dată în zece ani, nu mai era problema mea. Casa visurilor mele mă aștepta – fără PlayStation, fără scuze, și cu siguranță fără socri în dormitorul principal.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.