…m-am oprit, cu respirația tăiată.

Sunetul se repeta. Slab, ca o bătaie în ușă uitată de timp. M-am întors spre colțul scării, acolo unde umbrele se adunau și zăpada se adunase în grămezi neregulate. Un ochi strălucea. Apoi încă unul.

Am coborât două trepte, aproape fără să respir. Punga mi-a alunecat din mână. Am îngenuncheat în zăpadă, mâinile îmi tremurau, de teamă că greșesc, că e altul, că mintea mea îmi joacă feste după atâta dor.

Dar nu. Era el.

Aceeași blăniță roșcată, aceeași pată albă pe piept, aceeași privire leneșă și blândă, dar obosită. Arci mă privea. Nu fugea, nu mieuna isteric. Doar stătea. Ca și cum nici nu plecase. Ca și cum timpul se oprise exact acolo unde îl lăsasem.

— Arci… — am șoptit. Vocea mi s-a frânt. — Arci, ești tu?

A venit spre mine încet, ezitant. Și-a atins fruntea de genunchiul meu. Am izbucnit în lacrimi. Am simțit cum toată tăcerea acelui an se rupe din mine, cum golul din piept se umple, fără cuvinte, fără explicații.

L-am strâns în brațe. Era mai slab. Dar viu. Cald. Real.

Nu știu unde fusese. Nu știu prin ce trecuse. Nu știu cum se întorsese. Dar acum era acolo. Și era al meu din nou.

În seara aceea, Ursulețul a rămas nemișcat în colțul canapelei, privind cu ochii mari și tăcuți cum un motan obosit se urcă în patul lui de altădată. L-a lăsat. Fără ceartă. Fără sunet. Ca și cum știa.

Iar eu… eu am adormit pentru prima dată, fără să simt lipsa cuiva.

Pentru că unii se întorc. Poate nu toți. Poate nu mereu.Dar unii știu unde le e casa. Și aleg să vină înapoi.