…Când Alina a deschis ușa vechii căsuțe din Liskova Poliana, o răcoare neașteptată a întâmpinat-o, ca și cum casa încă mai respira. Totul mirosea a praf, a lemn vechi și a ceva familiar… dar nu putea spune ce. A intrat cu pași ezitanți, privind în jur — pereții erau acoperiți cu fotografii alb-negru, o masă mică din lemn masiv stătea în mijlocul camerei, iar în colț — un scaun vechi, din care părea că cineva tocmai se ridicase.

— Ce-i asta…? — a șoptit ea, fără să aștepte răspuns.

Pe măsuță era o cutie din lemn, simplă, dar frumos sculptată. O deschise cu degetele tremurânde. Înăuntru, un teanc de scrisori, legate cu o panglică albastră, și deasupra lor — o fotografie cu ea și Mikita, făcând grătare într-un camping. Pe spatele fotografiei, scrisul lui Mikita, stângaci, dar cald:

„Alino, dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Dar nu am plecat cu totul.”

Ochii i s-au umplut de lacrimi. A desfăcut panglica și a început să citească prima scrisoare.

Dragostea mea,

Știu că acum e greu. Și știu că ești furioasă. Probabil te întrebi de ce ți-am lăsat casa asta și nu tot ce am avut împreună. Dar te rog, citește tot.

Am cumpărat această căsuță în secret, cu banii de la prima noastră vacanță amânată. Ți-ai amintit de ea? Atunci când ai vrut să mergem la munte, dar am rămas acasă pentru că am avut o urgență la muncă. Ți-am promis că „va veni timpul nostru”.

Aici, în Liskova Poliana, am vrut să-ți ofer un refugiu. Un loc unde poți respira fără să simți durerea zilnică, fără să te simți pierdută în orașul care ne aducea aminte de ce-am pierdut.

Casa asta nu e doar o ruină, Alin. În grădină e deja tras curentul și am început să o repar. Vecinul, moș Ivan, m-a ajutat cu totul. El știe povestea.

Ai tot dreptul să fii supărată pe mine. Dar știu că într-o zi o să înțelegi. N-am vrut ca tu să rămâi acolo, în locul în care totul te va răni mereu. Mama… ei i-am lăsat totul ca să nu se simtă singură. Știam că tu ești mai puternică.

Fă ce vrei cu casa. Renoveaz-o, vinde-o, fă-o pensiune. Dar te rog, stai aici o vreme. Trage aer adânc. Privește cerul de seară. Aici e liniște. E vindecare.

Și poate… un nou început.

Te iubesc dincolo de timp,Mikita

Alina a lăsat scrisoarea jos, tremurând. A ieșit în curte și a văzut ceea ce până atunci trecuse cu vederea: grădina, deși puțin neîngrijită, avea brazde trasate, un leagăn improvizat într-un păr bătrân, și o mică seră din plastic.

Vecinul moș Ivan a apărut ca din senin, cu o cană de compot în mână.

— Așa că ai venit, fetițo… Mikita mi-a zis că o să vii într-o zi. Ți-a lăsat totul pregătit. Aici ai sculele, acolo în spate e materialul pentru renovare… și dacă ai nevoie de ajutor, vin eu și băieții.

Ea nu reușea să scoată niciun cuvânt.

— L-a iubit locul ăsta. Zicea mereu că aici o să vă faceți bătrânețile.

Alina a lăcrimat din nou, dar pentru prima oară nu era un plâns de durere, ci de dor cald.

Au trecut săptămâni. Apoi luni. Într-un colț al casei, Alina a amenajat un mic atelier de ceramică — ceva ce visase mereu, dar niciodată n-a avut curaj să facă. Oamenii din sat au început să vină să o viziteze. Copiii îi cereau să-i învețe să picteze cănile.

Cănile ei, mereu pictate cu culori vesele, aveau scris pe ele cuvinte simple: „Speranță”, „Răbdare”, „Iubire”, „Început”.

Într-o zi, a primit o scrisoare de la Olesea Pavlivna, soacra ei. Era simplă, dar sinceră:

„Iartă-mă, Alina. Nu știam ce a plănuit Mikita. Nici eu n-am înțeles. Dar acum, după ce-am fost acolo, la casa voastră, am simțit că el a știut ce face. Vreau să vin să te văd. Să te ajut.”

Alina a zâmbit, ținând scrisoarea la piept.

Într-o dimineață, deschizând ușa casei renovate, cu miros de pâine caldă și sunet de vânt printre frunze, a șoptit:

— Ai avut dreptate, Mikita. E un nou început.

Și pentru prima dată după mult timp, a pus apă la fiert și a scos cana veche, crăpată, cu inscripția ștearsă.

A turnat ceai și a așezat-o în fața unui scaun gol.

— Pentru tine.

Tăcerea n-a mai fost dureroasă. Acum era plină de amintiri. Și de iubire