Cristina a intrat din nou în cameră cu o altă farfurie de prăjituri, zâmbind forțat, dar ochii ei trădau iritare.

„Îmi pare rău pentru prăjituri, dragă,” a spus Sergiu cu un ton nevinovat. „Sunt încă puțin amețit de la medicamente.”

„Nu-ți face griji,” a răspuns ea, așezând noua farfurie pe noptieră. „Trebuie să bei ceaiul cât e cald. Ți-am pus și puțin miere, să-ți dea energie.”

Sergiu a observat cum Anastasia, ascunsă parțial după ușă, urmărea scena cu ochii mari și îngrijorați.

„De ce nu bei și tu cu mine?” a întrebat el, indicând spre ceașca pe care o schimbase – cea care ar fi trebuit să fie a lui, dar acum era plasată în fața scaunului Cristinei.

O umbră de panică a trecut pe fața Cristinei, atât de subtilă încât cineva care nu o căuta nu ar fi observat-o.

„Oh, eu… tocmai mi-am făcut un ceai în bucătărie,” a răspuns ea, ridicându-se. „Lasă, îl aduc și pe al meu aici.”

„Nu e nevoie,” a insistat Sergiu, prinzând-o ușor de încheietură. „Ia-o pe asta. E suficient ceai pentru amândoi.”

Cristina a ezitat, privind ceașca de parcă ar fi conținut șerpi veninoși.

„Insist,” a spus Sergiu, iar tonul său blând avea acum o notă de fermitate.

Cu o mână ușor tremurândă, Cristina a luat ceașca. A privit lichidul auriu, apoi pe Sergiu.

„Nu arăți bine, dragă,” a observat Sergiu. „Parcă ai văzut o fantomă.”

„Sunt doar obosită,” a murmurat ea. „Ultimele zile au fost foarte stresante, cu boala ta și toate celelalte.”

„Bea,” a îndemnat-o el. „Îți va face bine.”

Cristina a ridicat ceașca la buze, dar nu a băut. În schimb, a preferat că ia o înghițitură.

„Delicioasă,” a spus ea, punând ceașca jos. „Dar cred că ar trebui să merg să verific ceva în bucătărie. Parcă am lăsat aragazul aprins.”

Sergiu a observat cum, în timp ce vorbea, ea a încercat să schimbe ceștile din nou, într-un gest aparent nevinovat de aranjare a tăvii.

„Stop!” a strigat el, prinzându-i mâna. „Cred că e timpul să încetăm această farsă, Cristina.”

Fața ei a devenit albă ca varul. „Ce… ce vrei să spui?”

„Anastasia,” a chemat-o Sergiu pe fiica sa. „Vino aici, scumpo.”

Fetița a venit timid lângă patul tatălui ei, ținându-se de mâna lui.

„Spune-i mătușii Cristina ce ai văzut în bucătărie.”

Cu voce tremurândă, Anastasia a povestit: „Am văzut-o punând un lichid alb în ceaiul tău, tati. Dintr-o sticluță mică pe care o ține ascunsă în dulapul de sus, în spatele borcanelor.”

Cristina a încercat să râdă, dar sunetul a ieșit strident și fals. „Ce prostii! E doar imaginația unui copil. Probabil a văzut când am pus miere sau lapte.”

„Atunci nu vei avea nicio problemă să bei ceaiul, nu-i așa?” a întrebat Sergiu, împingând ceașca spre ea.

„Eu… nu mi-e sete acum.”

„Ciudat. Păreai foarte insistentă ca eu să-l beau cât e cald.”

Sergiu s-a ridicat din pat, mai stabil pe picioare decât se prefăcuse în ultimele zile. Se recuperase mult mai repede decât lăsase să se vadă, observând comportamentul tot mai suspect al soției sale.

„Știi, am început să mă simt ciudat de când te-ai mutat în casa mea, Cristina. Slăbiciuni inexplicabile, amețeli, dureri de stomac. Doctorul nu a găsit nicio explicație până ieri, când i-am cerut să-mi facă un test toxicologic.”

Ochii Cristinei s-au mărit de spaimă.

„Au găsit urme de arsenic în sistemul meu. Doze mici, administrate constant. Nu suficiente să mă ucidă, dar destule să mă facă tot mai slab și mai dependent de îngrijirea ta.”

„Asta e absurd!” a explodat ea. „Te acuz pe nedrept bazându-te pe cuvântul unei fetițe care m-a urât din prima zi!”

„Nu mă bazez doar pe cuvântul Anastasiei,” a răspuns Sergiu calm. „Ci și pe investigațiile poliției, care a descoperit că primul tău soț a murit în circumstanțe similare. Și al doilea. Amândoi oameni înstăriți, amândoi având asigurări de viață consistente în care tu erai unica beneficiară.”

Picioarele Cristinei păreau să cedeze. S-a prăbușit pe scaun, cu fața lipsită de culoare.

„Cunosc adevărul, Cristina. Despre cum te-ai apropiat de mine după ce ai aflat de moștenirea pe care am primit-o anul trecut. Despre cum ai încercat să o îndepărtezi pe Anastasia, trimițând-o la bunici pentru perioade tot mai lungi. Despre cum ai încercat să mă convingi să-mi schimb testamentul în favoarea ta.”

Cristina rămase tăcută, ochii ei alergând disperat de la o ieșire la alta, evaluând șansele de scăpare.

„Poliția e deja aici,” a continuat Sergiu. „Au așteptat doar să văd dacă vei încerca să mă otrăvești din nou. Ceea ce tocmai ai făcut.”

Ca pentru a confirma cuvintele lui, ușa camerei s-a deschis larg, și doi ofițeri de poliție au intrat.

„Cristina Munteanu, sunteți arestată pentru tentativă de omor,” a anunțat unul dintre ei, apropiindu-se cu cătușele.

Cu un țipăt de furie, Cristina a aruncat ceașca de ceai spre Sergiu, dar el s-a ferit, iar lichidul a stropit peretele din spatele lui. A încercat să fugă, dar al doilea ofițer a prins-o de braț, imobilizând-o.

În timp ce era escortată afară, ea a întors capul, privind cu ură spre Anastasia.

„Totul e din vina ta, fetiță stupidă! Dacă nu te băgai, tatăl tău ar fi fost deja mort, iar eu aș fi fost bogată!”

Sergiu a strâns-o pe Anastasia în brațe, protejând-o de veninul cuvintelor Cristinei.

După ce poliția a plecat, a rămas singur cu fiica lui, ținând-o strâns la piept.

„Tati, mi-a fost atât de frică,” a șoptit Anastasia.

„Știu, iubirea mea. Ai fost foarte curajoasă. M-ai salvat.”

„De ce a vrut să te omoare?”

Sergiu a oftat adânc, căutând cuvinte pentru a explica răul din lume unei fetițe de șapte ani.

„Unii oameni sunt orbiți de lăcomie, scumpo. Vor bani și putere cu orice preț. Dar nu trebuie să te temi. Acum e plecată și nu se va mai întoarce niciodată.”

Mai târziu în acea seară, după ce a culcat-o pe Anastasia, Sergiu a stat în fotoliul din sufragerie, încă tremurând la gândul cât de aproape fusese de moarte. Dacă fiica lui nu ar fi fost atât de atentă, dacă nu ar fi avut curajul să vorbească…

Telefonul a sunat, întrerupându-i gândurile. Era detectivul care se ocupase de caz.

„Domnule Popescu, am găsit jurnalul Cristinei ascuns în subsolul casei dumneavoastră. A documentat meticulos fiecare doză de arsenic pe care v-a administrat-o în ultimele șase luni. Și, mai grav, planuri detaliate despre cum intenționează să ‘se ocupe’ de fiica dumneavoastră după ce dumneavoastră ați fi dispărut.”

Un fior rece i-a străbătut șira spinării lui Sergiu.

„Vă mulțumesc, detective. Ce… ce se va întâmpla acum cu ea?”

„Cu probele pe care le avem, plus cazurile redeschise ale foștilor ei soți, va petrece restul vieții în închisoare. Nu va mai putea răni pe nimeni vreodată.”

După ce a închis telefonul, Sergiu s-a dus în camera Anastasiei. A stat în pragul ușii, privind-o cum doarme pașnic, neștiind cât de aproape fusese de un destin teribil.

„Îți promit,” a șoptit el, „că de acum înainte voi fi mult mai atent cu cine aduc în viața noastră. Vom fi doar noi doi pentru o vreme, până când inima mea va învăța din nou să aibă încredere.”

S-a aplecat și a sărutat-o ușor pe frunte, recunoscător pentru intuiția și curajul fiicei sale, care i-au salvat viața și i-au arătat că, uneori, cei mai mici membri ai familiei pot fi cei mai puternici protectori.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.