ORFANUL A HRĂNIT UN BĂTRÂN ÎN PARC, IAR A DOUA ZI, O MAȘINĂ DE LUX A OPRIT ÎN FAȚA ORFELINATULUI

— „Cine a fugit din nou în cantină și a furat o pâine?” strigă doamna Linda Foster în timp ce deschise ușa camerei copiilor.

Era o îngrijitoare strictă, de care toți copiii se temeau. Nu suporta ca lucrurile să se întâmple pe la spatele ei și să afle despre ele prea târziu.

Astăzi, Alex nu avusese noroc. Băiatul nu furase pâinea doar pentru el, ci o împărțise și cu ceilalți copii. Însă, nimeni nu voia să înfrunte furia doamnei Foster, așa că Alex și-a asumat vina pentru toți băieții și a fost pedepsit – trimis în colț pentru întreaga zi.

A doua zi, Linda Foster a fost înlocuită cu o îngrijitoare mai calmă și mai blândă, doamna Maria Carter. Cu ea, Alex nu se simțea umilit sau insultat. Ba chiar, nici măcar nu-i certa pe copii când luau mâncare în plus din cantină. Ea știa că fiecare copil are nevoie să crească sănătos și că hrana era esențială pentru supraviețuire. În plus, timpul petrecut cu doamna Carter era plăcut. Știa cum să-i țină ocupați și să le aline suferința.

Însă, atunci când îngrijitoarea rea era de serviciu, Alex căuta mereu o ocazie să fugă din orfelinat.

De data aceasta, băiatul de unsprezece ani a folosit traseul lui secret de evadare, pe care doar el îl cunoștea. Nici măcar gardianul, unchiul Victor, nu știa de existența lui. Dând la o parte câteva scânduri, Alex se strecură prin gard și fugi spre libertate.

Era sfârșitul toamnei. Frunzele căzuseră demult, iar zăpada încă nu începuse să cadă. Natura părea mohorâtă. Păsările se ascunseseră de frig, iar vântul rece sufla neîncetat. Un băiat mic mergea prin parc cu haina descheiată, bucurându-se de această singurătate neobișnuită.

Alex voia să fie mare. Voia să plece din orfelinat, unde regulile stricte îi făceau viața dificilă.

Mergea printre copaci, ascultând sunetul foilor uscate sub picioare. Ciorile croncăneau deasupra lui, iar cerul era acoperit de nori amenințători.

Trecătorii mergeau grăbiți pe alei, cu privirile plecate.

Alex îi studia pe fiecare în parte.

„Probabil au case și familii care îi iubesc… De ce ar avea nevoie de mine?” gândi el cu tristețe.

Dintr-o dată, un străin îi întinse un mic pachet.

— „Ia, acesta este pentru tine,” spuse bărbatul.

— „Pentru mine? Ce e?”

— „Biscuiți. Te-am văzut des hoinărind singur pe aici. Unde este familia ta?” întrebă străinul.

— „Eu… eu…”

Alex nu voia să spună adevărul, așa că o luă la fugă, ținând strâns pachetul cu biscuiți.

După câțiva metri, observă un bătrân stând pe o bancă. Avea capul sprijinit în palme și părea pierdut în gânduri.

— „Bună ziua!” îl salută Alex, apropiindu-se.

Îi văzu privirea tristă și simți un val de compasiune pentru el.

Se așeză lângă el și începu să mănânce biscuiții cu poftă.

— „Îmi dai și mie unul?” întrebă bătrânul, întinzând mâna.

— „Desigur! Noi împărțim mereu mâncarea între noi la orfelinat,” spuse copilul, oferindu-i un biscuit.

Apoi îngheță. Voia să păstreze secret faptul că locuia la orfelinat. Tocmai se dăduse de gol!

— „Așa deci, ai fugit?” zâmbi trist bătrânul. „Iar eu stau aici și nici nu-mi amintesc de unde am venit… Am mers și mers și am uitat. Așa suntem noi, bătrânii.”

Alex se opri.

„Ce bine că nu mă întreabă mai multe!”

— „Chiar nu-ți mai amintești nimic?” întrebă el, curios.

Bătrânul dădu din cap.

— „E un dezastru cu mine… un dezastru. Nimeni nu știe când va veni rândul lui să uite… Timpul trece, iar bătrânețea vine pentru toți.”

Alex clipi repede, ascultându-l cu atenție. Îi era cu adevărat milă de el!

Măcar el avea un pat, o farfurie, o cană și o lingură la orfelinat, dar acest bătrân nici măcar nu știa unde locuiește!

— „Ai un telefon? Poate ajută,” spuse copilul, serios.

Bătrânul căută prin buzunare și scoase un telefon vechi, pe care i-l întinse lui Alex.

Băiatul apăsă un buton.

Ecranul se aprinse.

Un număr necunoscut suna.

— „Cineva te sună!” exclamă Alex. „Să răspundem?”

Bătrânul dădu din cap.

— „Cred că ei vor ști mai bine ce să spună…”

Alex răspunse.

— „Alo?”

— „Tată, unde ai dispărut? Te căutăm de aseară!”

— „Alo, nu sunt tatăl dumneavoastră. L-am găsit pe acest bunic în parc. Stau acum lângă el.”

— „Spune-mi adresa!”

Alex le-a dat locația și, după ce s-a despărțit de bătrân, s-a întors repede la orfelinat.

A doua zi, o mașină luxoasă a oprit în fața orfelinatului.

— „Cine să fie?” murmură o îngrijitoare.

Doamna Linda Foster privi pe fereastră și văzu un bărbat și o femeie bine îmbrăcați.

— „Am venit pentru un băiat numit Alex. Are 11 ani și fuge des,” explică bărbatul.

Linda se încruntă, dar îi conduse spre pivniță, unde îl închisese pe Alex.

— „L-ați închis?!” exclamă bărbatul. „Asta e ilegal!”

— „A încălcat regulile!” protestă Linda.

— „Știți ceva? În curând, dvs. veți căuta un alt loc de muncă!” ripostă bărbatul.

Se întoarse spre Alex:

— „Am venit după tine.”

— „După mine?” întrebă băiatul, șovăielnic.

— „Da,” zâmbi bărbatul. „Nu te teme. Îți vom explica totul.”

Alex află că bărbatul era fiul bătrânului din parc.

— „Îți mulțumesc că l-ai ajutat pe tatăl meu!” spuse omul. „Dacă nu eraști tu, cine știe cât timp ar fi rătăcit singur.”

A doua zi, Linda Foster a fost concediată.

Alex părăsi pentru ultima dată orfelinatul, ținând de mână tatăl pe care îl visase dintotdeauna.