…un bătrân necunoscut. Stătea aplecat deasupra pietrei funerare a lui Victor, ținând în mână un buchet de crini albi. Marina a încremenit, neștiind cum să procedeze. Fiul ei, Andrei, s-a oprit și el, strângându-i mâna mai tare.

„Cine e, mamă?” a șoptit Andrei, privind curios spre bătrânul cu părul alb ca neaua.

Marina a clătinat din cap. Nu-l recunoștea, dar ceva la postura lui, la felul în care mângâia cu degetele numele inscripționat pe piatră, i-a provocat un tremur involuntar. Bătrânul părea adâncit într-o conversație tăcută cu cel plecat.

„Nu știu,” i-a răspuns ea fiului său. „Hai să așteptăm puțin.”

S-au oprit la câțiva metri distanță, sub un tei bătrân. Acum, gândul de a scuipa pe mormântul fostului soț părea departe, aproape ridicol. Marina se simțea rușinată de intențiile ei. Prezența misterioasă a bătrânului schimbase totul.

După câteva minute, bătrânul s-a ridicat cu dificultate, și-a făcut cruce de trei ori și s-a întors. Când a văzut-o pe Marina, s-a oprit brusc. Ochii lui albaștri, pătrunzători, s-au fixat asupra ei cu o intensitate care a făcut-o să-și țină respirația.

„Tu trebuie să fii Marina,” a spus el cu o voce surprinzător de fermă pentru vârsta lui.

Ea a încuviințat, neputând să vorbească. Ceva în privirea lui o făcea să se simtă descoperită, ca și cum bătrânul ar fi putut să-i citească gândurile vindicative de mai devreme.

„Numele meu este Constantin,” s-a prezentat bătrânul, apropiindu-se cu pași mici dar siguri. „Am fost profesorul lui Victor la facultate. Am aflat despre accident abia acum o săptămână.”

Marina a clipit surprinsă. Victor nu menționase niciodată vreun profesor special. De fapt, vorbea rar despre anii lui de facultate.

„Nu știam că Victor a păstrat legătura cu profesorii lui,” a spus ea, simțindu-se dintr-o dată dezorientată.

Constantin a zâmbit trist. „Nu a păstrat. Dar unele legături transcend timpul și absența.” A privit spre Andrei, care se ascunsese parțial în spatele mamei sale. „Iar acesta trebuie să fie fiul vostru. Ai ochii tatălui tău, tinere.”

Andrei, de obicei timid cu străinii, a făcut un pas înainte. „L-ați cunoscut bine pe tata?”

„L-am cunoscut destul de bine pentru a ști că avea un potențial extraordinar,” a răspuns bătrânul, privind din nou spre mormânt. „Și suficiente slăbiciuni pentru a nu și-l împlini.”

Marina a simțit cum vechea mânie începe să se aprindă din nou. Acest străin vorbea despre Victor ca despre o victimă a circumstanțelor, nu ca despre bărbatul care își părăsise familia pentru o femeie mai tânără, doar pentru ca amândoi să moară într-un accident stupid, pe un drum de coastă, în timp ce se îndreptau spre o escapadă romantică.

„Victor și-a făcut propriile alegeri,” a spus ea cu o voce mai tăioasă decât intenționase.

Constantin a întors privirea spre ea, dar în loc de judecată, Marina a văzut doar o înțelegere profundă.

„Da, și-a făcut alegerile,” a confirmat el. „Unele bune, multe greșite. Dar știi, Marina, am venit aici astăzi nu doar pentru Victor, ci și pentru tine.”

Surprinsă, Marina a făcut un pas înapoi. „Pentru mine? Nici măcar nu ne cunoaștem.”

„Te cunosc din poveștile lui Victor,” a spus bătrânul. „Și din scrisoarea pe care mi-a trimis-o cu câteva zile înainte de accident.”

Inima Marinei s-a oprit pentru o secundă. „Scrisoare? Ce scrisoare?” Vocea îi tremura acum.

Constantin a scos din buzunarul hainei sale un plic îngălbenit de timp. „Victor intenționa să se întoarcă acasă, Marina. Regreta profund ce făcuse. Îmi scria că înțelesese, în sfârșit, că fericirea nu se găsește fugind de responsabilități, ci îmbrățișându-le.”

Marina a simțit cum i se înmoaie genunchii. S-a sprijinit de trunchiul teiului, încercând să proceseze informația. Andrei s-a apropiat de ea, îngrijorat.

„De ce… de ce nu mi-ai adus scrisoarea mai devreme?” a întrebat ea, vocea ei abia auzindu-se.

„Pentru că am primit-o abia săptămâna trecută,” a explicat Constantin. „A fost trimisă la vechea mea adresă, iar când m-am mutat, am lăsat instrucțiuni să-mi fie redirecționată corespondența. Dar unele lucruri se pierd, se rătăcesc, și, uneori, ajung la noi exact când trebuie.”

Bătrânul i-a întins plicul. Cu mâini tremurânde, Marina l-a luat, dar nu l-a deschis. Nu era pregătită să citească cuvintele lui Victor, nu aici, nu acum.

„Ce coincidență ciudată,” a murmurat ea.

Constantin a zâmbit misterios. „Nu cred în coincidențe, Marina. Cred că universul aranjează întâlnirile care trebuie să aibă loc. Și cred că era timpul să te eliberezi de povara urii tale.”

Marina a ridicat privirea, șocată de precizia cu care bătrânul îi citise gândurile. „Cum ai știut…?”

„Când trăiești atât de mult ca mine, înveți să recunoști durerea și furia în ochii oamenilor,” a răspuns el simplu. „Dar îți spun un secret: aceste sentimente te consumă doar pe tine, nu pe cel care ți le-a provocat.”

Stând acolo, în cimitirul luminat de soarele blând al după-amiezii, cu plicul în mână și cu fiul ei alături, Marina a simțit cum ceva se schimbă în interiorul ei. Ca și cum un nod strâns de ani de zile începea, în sfârșit, să se desfacă.

„Ne-ar face plăcere să bei un ceai cu noi,” s-a surprins spunând. „Dacă ai timp, bineînțeles.”

Constantin a zâmbit, iar ridurile din jurul ochilor săi s-au adâncit. „Timpul este singurul lucru pe care îl am din belșug, draga mea. Și nimic nu mi-ar face mai multă plăcere.”

În timp ce părăseau cimitirul, Marina a aruncat o ultimă privire spre mormântul lui Victor. Pentru prima dată în cinci ani, nu mai simțea nevoia să scuipe sau să blesteme. În schimb, a simțit o tristețe liniștită, dar și o ușoară speranță – ca și cum visul ei recurent fusese într-adevăr un semn că era timpul pentru o schimbare.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.