„Atunci iau și eu o decizie similară,” continuă Ana pe același ton calm. „De luna aceasta, fiecare își va gestiona singur responsabilitățile casnice.”

Dan ridică privirea din farfurie, cu o bucată de pui încă în gură. „Ce vrei să spui?” întrebă el, după ce înghiți cu dificultate.

„Exact ce-am spus. Buget separat, responsabilități separate. Fiecare face față sarcinilor proprii,” explică Ana, continuând să mănânce liniștită.

Cătălina privi când la mama, când la tatăl ei, cu o expresie de curiozitate amuzată.

„Dar asta-i altceva,” protestă Dan. „Nu are legătură cu bugetul!”

„Ba da, are,” spuse Ana, punând furculița jos și privindu-l direct în ochi. „Până acum am funcționat ca o echipă. Eu gestionam casa, tu aduceai mare parte din venit. Dacă vrei să separăm lucrurile, trebuie să fim consecvenți.”

Dan rămase cu furculița suspendată în aer. „Stai puțin… Tu ce propui, mai exact?”

Ana zâmbi și începu să enumere pe degete: „Unu, de acum înainte, fiecare își spală propriile haine. Doi, fiecare își gătește propriile mese. Trei, curățenia casei va fi împărțită în zone de responsabilitate.”

„Dar tu nu lucrezi!” exclamă Dan, repetând fără să-și dea seama observația fiicei.

„Nu lucrez… pentru un salariu,” corectă Ana blând. „Dar în ultimii 18 ani am lucrat ca bucătăreasă, menajeră, bonă, administrator, contabil de familie, și coordonatoare de evenimente sociale. Ca să nu mai menționez că în primii ani de căsnicie, când încă lucram, am contribuit la avansul pentru această casă.”

O tăcere inconfortabilă se așternu în bucătărie. Cătălina sorbi din pahar, urmărind scena cu interes nemascat.

„Uite, nu vreau să ne certăm,” spuse Dan, lăsând jos tacâmurile. „Doar mi se pare că ar fi mai eficient să avem mai mult control asupra propriilor finanțe.”

„Sunt complet de acord,” confirmă Ana. „Și eu vreau mai mult control asupra propriului timp și efort.”

Dan o privi nedumerit. „Nu înțeleg de ce exagerezi. Nu e mare lucru.”

„Poate pentru tine,” răspunse Ana. „Dar hai să facem un calcul simplu. Cât crezi că ar costa să angajezi pe cineva să facă tot ceea ce fac eu zilnic?”

„Poftim?”

„Dacă ar trebui să plătești o menajeră care să vină de trei ori pe săptămână, o bucătăreasă care să pregătească toate mesele, un asistent care să se ocupe de programări, factori și alte detalii administrative, cât ar costa lunar?”

Dan deschise gura să răspundă, dar nu găsi cuvintele potrivite.

„Cam trei-patru mii de lei, minimum,” interveni Cătălina, ridicând privirea din telefon. „Am verificat acum pe aplicațiile de servicii. Și asta fără să includem costul pentru îngrijirea copilului când eram mică.”

Dan o privi surprins. „De partea cui ești?”

„A adevărului,” răspunse adolescenta cu un mic zâmbet. „Nu e vorba de a lua partea cuiva.”

Ana îi aruncă fiicei o privire recunoscătoare, apoi se întoarse spre Dan. „Nu vreau să transformăm asta într-o luptă. Dar dacă vrei buget separat, atunci trebuie să recalculăm nu doar banii, ci și toate responsabilitățile, ca să fie cu adevărat corect.”

Dan își trecu mâna prin păr, vizibil frustrat. „Bine, recunosc că poate nu m-am gândit la toate aspectele. Dar ideea mea era simplă – doar să avem mai multă claritate financiară.”

„Și ideea mea e simplă,” răspunse Ana. „Claritate în toate aspectele vieții noastre comune.”

Cătălina își drese vocea ușor. „Pot să întreb ceva? Ce se întâmplă cu cheltuielile mele? Până acum aveam o alocație lunară.”

Dan și Ana se priviră, realizând că nu se gândiseră la acest aspect.

„Vom împărți costurile pentru tine,” spuse Dan rapid.

„Sau îmi puteți da și mie independență financiară,” sugeră Cătălina cu un zâmbet ușor ironic. „Pot să-mi iau un job part-time după școală, ca să contribui și eu la propriile cheltuieli.”

„Nu e nevoie…” începu Dan.

„Ba, e o idee bună,” îl întrerupse Ana. „Dacă tot trecem la ‘fiecare pentru sine’, Cătălina ar trebui să înceapă să învețe despre gestiunea banilor. E aproape majoră.”

„Nu asta am vrut să spun când am propus buget separat!” protestă Dan.

„Ce ai vrut să spui, atunci?” întrebă Ana cu blândețe genuină, nu cu provocare. „Pentru că sună ca și cum îți dorești libertatea de a cheltui cum vrei, fără să aibă cineva o părere, dar în același timp vrei ca toate celelalte aspecte ale vieții familiale să rămână neschimbate.”

Dan rămase tăcut, mestecând încet o bucată de pui care parcă își pierduse gustul.

„Mai am un pui în frigider,” spuse Ana după câteva momente de tăcere. „Este ultimul pe care-l gătesc pentru întreaga familie. Din săptămâna viitoare, conform noului nostru aranjament, fiecare își va pregăti propria mâncare.”

„Așteaptă puțin,” spuse Dan, punând furculița jos. „Nu trebuie să mergem la extreme. Poate că am fost prea grăbit cu ideea asta.”

„Nu, nu, ai dreptate,” insistă Ana cu un zâmbet liniștit. „De fapt, m-ai făcut să-mi dau seama cât de dependentă am devenit. Poate că și eu am nevoie de această… claritate.”

Cătălina își mușcă buza pentru a-și ascunde zâmbetul, în timp ce tatăl ei părea din ce în ce mai neliniștit.

„Dar tu ești minunată la gătit,” spuse el într-o încercare evidentă de a repara situația. „Ar fi o pierdere să nu ne mai bucurăm de mesele tale.”

„Oh, încă vă puteți bucura de ele,” răspunse Ana prompt. „La prețul pieței, bineînțeles. Va trebui să implementăm un sistem de plată pentru serviciile interne, dacă tot trecem la un model de afaceri în familie.”

Dan o privi lung, realizând încet-încet că fusese prins în propria capcană.

„Ana, dragă,” încercă el din nou, de data asta cu o voce mai blândă. „Cred că am pornit cu stângul această conversație. Haide să discutăm mai mult despre asta și să găsim o soluție care să ne avantajeze pe toți.”

Ana își împreună mâinile sub bărbie și îl privi cu interes. „Te ascult.”

„Poate… poate ar trebui să revizuim ideea cu bugetul separat,” spuse Dan, privind spre farfuria sa. „Cred că am fost prea impulsiv.”

„Serios?” întrebă Ana, ridicând o sprânceană. „După 18 ani de căsnicie, ai realizat brusc că ar trebui să avem buget separat, iar acum, brusc, te răzgândești? Ce te-a făcut să te gândești la asta, de fapt?”

Cătălina ridică ochii din telefon, curiozitatea ei acum la cote maxime.

Dan își freca ceafa, evident stânjenit. „Este… complicat.”

„Avem timp,” spuse Ana, împingându-și farfuria într-o parte și privindu-l atent.

După o pauză lungă, Dan oftă adânc. „Voiam să-mi cumpăr o motocicletă.”

Un moment de tăcere, apoi Cătălina izbucni în râs.

„O motocicletă?” repetă Ana, surprinsă. „De aceea voiai buget separat? Ca să-ți cumperi o motocicletă fără să-mi ceri părerea?”

„Știam că nu vei fi de acord,” murmură Dan. „E destul de scumpă, și de ani de zile spui că sunt periculoase…”

Ana îl privi pentru câteva momente, apoi începu să râdă ușor. „Deci toată această schemă cu bugetul separat era de fapt o strategie să eviți o conversație despre o motocicletă?”

„Când pui așa problema, sună destul de stupid,” admise Dan, începând și el să zâmbească stânjenit.

„Este stupid,” confirmă Cătălina, încă chicotind.

„Și nu ți-a trecut prin minte că poate, doar poate, dacă mi-ai fi explicat cât de mult îți dorești asta, am fi putut discuta ca doi adulți?” întrebă Ana, dar tonul ei era mai mult amuzat decât acuzator.

Dan ridică din umeri. „Ultimele două dăți când am menționat motociclete, ai avut reacții… nu foarte încurajatoare.”

Ana își încrucișă brațele. „Dan, suntem căsătoriți de 18 ani. Nu crezi că meriți mai mult decât să încerci să mă păcălești prin scheme elaborate?”

„Ai dreptate,” recunoscu el, întinzând mâna peste masă pentru a o lua pe a ei. „Îmi pare rău. A fost o idee prostească.”

Ana își întoarse palma pentru a o împreuna cu a lui. „De acord. Prostească.”

„Deci… vom reveni la bugetul comun?” întrebă el cu speranță.

„Da,” zâmbi ea. „Dar vom discuta despre motocicletă ca doi adulți, cu lista de pro și contra, și un plan financiar solid.”

„Asta mi se pare corect,” răspunse Dan, vizibil ușurat.

„Și crezi că o să-ți dea voie?” șopti Cătălina, aplecându-se spre tatăl ei cu un zâmbet complice.

„Nu e vorba de ‘dat voie’,” interveni Ana. „E vorba de respect reciproc și decizii luate împreună. Pentru că așa funcționează o familie.”

„Exact!” confirmă Dan rapid, poate prea rapid, ceea ce le făcu pe ambele femei să râdă.

Cătălina se ridică de la masă, luându-și telefonul. „Eu vă las să discutați. Dar dacă tot e vorba de buget comun și decizii luate împreună, pot să primesc și eu o creștere a alocației?” întrebă ea cu un zâmbet nevinovat.

„Nu împinge norocul,” o avertiză Dan, dar zâmbea și el.

După ce Cătălina ieși din bucătărie, Dan și Ana rămaseră singuri, priviri amuzate întâlnindu-se peste masa cu resturile cinei.

„Știi,” spuse Ana, „dacă îți doreai așa de mult o motocicletă, poate puteam găsi o soluție. Ai fi putut măcar să încerci să mă convingi.”

„Și cum aș fi putut face asta?” întrebă Dan curios.

Ana zâmbi misterios. „Oh, cred că dacă te gândești bine, vei găsi câteva modalități convingătoare.”

Ochii lui Dan se luminară de înțelegere, și un zâmbet larg îi apăru pe chip. „Cred că îmi vin deja câteva idei.”

„Sunt sigură că da,” râse Ana ușor, ridicându-se să strângă farfuriile. „Dar deocamdată, poți începe prin a ajuta la spălatul vaselor. Ăsta ar fi un prim pas foarte convingător.”

Dan se ridică imediat, urmând-o la chiuvetă. „Știi, poate ideea cu responsabilități separate nu era complet greșită,” spuse el, luând un prosop de bucătărie. „Cred că aș putea face mai mult în casă.”

„Acum asta,” răspunse Ana, dându-i o farfurie umedă pentru șters, „este într-adevăr muzică pentru urechile mele.”

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.