Înăuntru era tăcere. Dar nu tăcerea obișnuită a unui loc părăsit, ci una densă, aproape vie, care le apăsa pieptul încă de la ușă.

Prima care a pășit înăuntru a fost Olga, cea mai mare dintre surori. Ridicase cheile ruginite dintr-o cutie de tablă îngropată sub prag, exact acolo unde mama le spunea mereu că le ține.

Când ușa s-a deschis, o undă rece i-a străbătut pe toți, de parcă au intrat într-o altă lume.

Coliba era curată. Ordine desăvârșită. Pe masa acoperită cu o față de masă veche stătea o vază cu flori uscate, dar elegant aranjate.

— Cine a mai fost aici? a șoptit Ivan, fratele mijlociu, privind în jur.

— Poate… poate vecinii? zise cea mai mică, Alina, dar vocea i s-a frânt la jumătate. Niciun vecin nu mai trăia în sat de ani buni.

Pe perete, atârna o fotografie înrămată cu toți frații, de când erau copii. Curată, fără fir de praf. Sub ea, un carnețel. Olga îl luă și începu să citească cu glas tare:

„Ziua 3452 fără voi. Am învățat să-mi fac pâine cu ce mai găsesc prin pădure. Noaptea vin lupii, dar nu-mi mai e frică. Am visat că veniți. Ați crescut frumos.”

Pagina se încheia cu un zâmbet desenat.

Olga a lăsat carnețelul pe masă, tremurând.

— E scrisul ei… dar cum? A murit… nu?

Ivan s-a uitat în jur, apoi a deschis ușa micii camere din spate, acolo unde mama obișnuia să doarmă.

Patul era aranjat cu grijă. Pe noptieră, o cană cu ceai uscat și o carte deschisă la mijloc. Dar în fotoliu…

— Doamne… șopti el.

În fotoliu stătea o siluetă acoperită cu un șal vechi. Părea o păpușă, atât de nemișcată era. Părul alb era prins într-o coadă lungă, iar mâinile, subțiri ca niște crenguțe uscate, țineau în poală o batistă brodată cu inițialele fiecărui copil.

— Nu se poate… murmură Alina. E…

— Mama… șopti Olga, apropiindu-se.

Când a atins mâna rece, tot corpul i s-a înmuiat. Era adevărat.

Dar apoi, în liniștea aceea de piatră, s-a auzit un foșnet. Din colțul camerei, un sertar s-a deschis încet.

Ivan s-a dus să-l vadă. Înăuntru, era un plic galben, adresat: „Pentru când veți avea curajul să vă întoarceți.”

L-au rupt cu grijă. În interior, câteva bancnote vechi, dar și un bilet:

„Vă iert. Dar n-am uitat. Și nici voi n-ar trebui. Aici, fiecare clipă a durut. Dar fiecare clipă a fost a mea. V-am iubit mai mult decât pe mine însămi.”

În acel moment, aerul din cameră s-a schimbat. Parcă lumina soarelui a pătruns mai blândă pe fereastră, iar liniștea nu mai era apăsătoare.

Frații și surorile au rămas acolo ore în șir. N-au spus nimic, dar în inimile lor s-a născut o căință pe care nicio avere n-ar fi putut-o spăla.

Au înmormântat-o a doua zi, chiar lângă grădina pe care o iubea. Și au promis că vor reveni, nu pentru moștenire, ci pentru amintirea unei mame care, în singurătatea ei, n-a încetat niciodată să iubească.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.