Stăteam lângă fereastră, strângând paharul de whisky atât de tare încât degetele mi s-au albit. Ceasul de pe perete ticăia în mod amenințător, fiecare secundă părând mai lungă decât cea anterioară.

Era târziu. Mult prea târziu.

Și atunci am văzut farurile.

Un Audi negru a încetinit și a oprit în fața blocului. Respirația mi s-a blocat în piept. La volan era un bărbat – înalt, sigur pe el, un străin. Un necunoscut.

Apoi, ușa din dreapta s-a deschis.

Și soția mea a coborât.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. A zâmbit – un zâmbet sincer, cald, un zâmbet pe care nu-l mai văzusem la ea de mult. S-a aplecat spre șofer, i-a spus ceva, iar el a râs. A râs.

După câteva secunde, ea a închis ușa și s-a îndreptat spre intrare, iar mașina a plecat.

Am simțit cum sângele îmi fierbe în vene.

De cât timp se întâmplă asta? De câte ori m-am culcat liniștit, în timp ce ea se întorcea din mașina altuia?

Ușa apartamentului s-a deschis, iar ea a intrat, nepăsătoare, aruncându-și geanta pe masă.

– „Cine era el?” Vocea mea era joasă, amenințătoare.

S-a oprit brusc și m-a privit surprinsă. – „Ce?”

– „Bărbatul din mașină. Cine era?”

A oftat, exasperată. – „Dumnezeule, Andrei. Era soțul Cristinei. M-a adus acasă. Ce e în neregulă cu tine?”

Dar nu o mai ascultam.

Nu auzeam nimic peste bubuitul sângelui în urechi, peste gândurile care îmi otrăveau mintea.

Apoi, mi-am ridicat mâna.

Sunetul palmei mele lovind obrazul ei a sfâșiat liniștea camerei.

A făcut un pas în spate, ducându-și mâna la față. O linie subțire de sânge i-a apărut la colțul nasului.

S-a lăsat o tăcere grea.

Ochii ei s-au mărit, iar în ei am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată. Frica.

Mi s-a strâns inima.

Trecusem o limită.

O limită dincolo de care nu mai exista cale de întoarcere.

Nu a țipat. Nu a plâns. Nu a spus nimic. A luat doar haina de pe scaun și a ieșit.

A doua zi dimineață, am primit actele de divorț.

Am pierdut totul – inclusiv pe fiul meu– „Ți-am suportat gelozia ani de zile,” mi-a spus în timpul ultimei noastre conversații, cu o voce rece, goală. „Dar violența nu o voi accepta niciodată.”

Am implorat-o să mă ierte. Am jurat că a fost o greșeală. Că nu sunt așa. Că nu se va mai întâmpla niciodată.

Dar nu a mai contat.

Și apoi a venit lovitura finală – la tribunal, a spus că sunt agresiv și cu fiul nostru.

O minciună.

O minciună murdară, perfidă. Nu mi-am ridicat niciodată vocea la el, nu l-am atins niciodată cu furie.

Dar cine să mă creadă? Un bărbat care și-a lovit soția?

Judecătorul nici măcar nu a ezitat.

Ea a primit custodia totală.

Eu? Doar câteva ore pe săptămână. O întâlnire pe săptămână, într-un loc neutru.

Fără acasă. Fără serile în care să-l adorm. Fără diminețile în care să-i pregătesc micul dejun.

Șase luni am trăit doar pentru acele ore.

Pentru acele clipe în care el fugea spre mine, râzând, îmbrățișându-mă, spunându-mi povești.

Și apoi, de fiecare dată, trebuia să-l las să plece. Să-l privesc cum se îndepărtează, în timp ce eu rămâneam singur.

Până într-o zi, când mi-a spus ceva ce mi-a schimbat viața.

Adevărul pe care mi l-a spus fiul meu de cinci aniCreștea. Începea să observe lucruri. Să pună întrebări.

Și într-o zi, în timp ce se juca liniștit cu mașinuțele lui, mi-a spus cu cea mai inocentă voce:

– „Tati, aseară mama nu a fost acasă. A venit o doamnă să stea cu mine.”

Am înghețat.

– „O doamnă? Ce doamnă?” am întrebat, încercând să nu par agitat.

– „Nu știu. Vine mereu când mama pleacă seara.”

Inima mi-a sărit o bătaie.

– „Unde pleacă mama?”

A ridicat din umeri. – „Nu îmi spune.”

Îmi tremurau mâinile.

Am început să investighez. Trebuia să aflu adevărul.

Și când am aflat, am simțit cum mi se întunecă vederea.

Ea angajase o bonă.

În timp ce eu mă rugam pentru fiecare secundă petrecută cu fiul meu, ea îl lăsa în grija unei străine.

Am pus mâna pe telefon și am sunat-o.

– „De ce un străin are grijă de copilul nostru, când eu sunt aici?”

Vocea ei a fost calmă, indiferentă. – „Pentru că e mai simplu.”

– „Mai simplu?!” Mi-am încleștat maxilarul. „Sunt tatăl lui! Dacă tu nu ești acasă, el trebuie să fie cu mine!”

A oftat. – „Andrei, nu o să-l duc până la tine de fiecare dată când am planuri. Nu e vorba despre tine.”

Am strâns telefonul atât de tare, încât am simțit că îl voi zdrobi.

Ce puteam face? Să o dau în judecată? Să lupt pentru custodie? Dar dacă pierdeam din nou?

O singură greșeală.

Un singur moment de slăbiciune.

Și pierdusem totul.

Dar fiul meu?

Pe el nu-l voi pierde.

Voi lupta.

Pentru că el este singurul lucru pe care îl mai am.