Alexandru Voinea era un om obișnuit să-și croiască singur destinul. Încă din copilărie știa că sărăcia nu este o condamnare și lupta să meargă înainte, indiferent de obstacole. Acum conducea o companie de succes, mergea cu o mașină scumpă și nu se zgârcea la costume luxoase. Viața părea, în sfârșit, să-l fi răsplătit pentru toate eforturile.

În dimineața aceea, ieșea dintr-un club de fitness exclusivist când drumul i-a fost blocat de o femeie în vârstă. Mărunțică, gârbovită, înfășurată într-un șal de lână ponosit, ea i-a întins o mână tremurândă.

— Fiule… măcar câțiva bănuți pentru o pâine…

Alexandru s-a dat instinctiv înapoi, strâmbându-se. Nu-i plăcea să fie deranjat în felul acesta. Totuși, înainte să-și întoarcă privirea, ochii i-au căzut pe o pereche de cercei mici, din aur, care străluceau pe urechile zbârcite ale femeii. Inima i s-a oprit o clipă. Cunoștea acei cercei. Îi recunoștea fără urmă de îndoială.

— De unde îi aveți? – a întrebat el brusc, simțind cum un val de tensiune rece îi cuprinde corpul.

Bătrâna s-a tras speriată înapoi, acoperindu-și urechile cu marginea șalului.

— Sunt ai mei…

— Nu se poate! – vocea lui Alexandru a răsunat mai tare decât intenționase. – Acești cercei… I-am cumpărat eu. Acum zece ani… pentru iubita mea…

S-a oprit brusc. Amintirile au năvălit ca un torent. O fată cu un zâmbet jucăuș, râsul ei cristalin, mirosul ploii de primăvară când se ascundeau sub aceeași umbrelă… Și ziua în care ea a dispărut. Dispărută fără urmă, lăsând doar un bilet scurt: „Iartă-mă, trebuie…”

— Cine sunteți? – a șoptit aproape el, făcând un pas înainte. – De unde aveți acești cercei? Unde a dispărut ea…

Bătrâna și-a ridicat spre el ochii plini de lacrimi. În ei era atâta durere, încât Alexandru a înțeles dintr-odată: era pe punctul de a afla un adevăr care îi putea răsturna lumea.

— Iartă-mă, fiule… dar nu ți s-a spus tot adevărul…

Un fior rece i-a străbătut șira spinării. Încă nu știa ce avea să audă în clipa următoare. Dar era sigur de un lucru – viața lui nu va mai fi niciodată la fel…

Bătrâna a oftat greu și, cu mâna tremurândă, a scos din buzunar o fotografie veche și mototolită. Alexandru a recunoscut-o imediat – în poză erau el și ea, prima lui iubire, Bianca. Inima i-a început să bată mai repede.

— De unde ai asta?! – a strigat aproape el.

— Ea… este nepoata mea, – a șoptit bătrâna. – Iar tu… tu ești tatăl copilului ei, Alexandru. A plecat pentru că îi era teamă că nu o vei accepta, că vei alege cariera… dar nu mai pot ascunde adevărul. Nepoata mea are nevoie de ajutor. Este bolnavă.

Alexandru a rămas stană de piatră. Bianca… copil… copilul lui. Nu putea să creadă. Zece ani de minciuni și tăceri s-au prăbușit într-o clipă.

— Unde este? – vocea lui tremura.

Bătrâna i-a spus adresa. Fără să ezite, Alexandru a alergat spre mașină. Lumea din jur a încetat să mai existe. Știa un singur lucru – trebuia să le găsească. Și de data asta nu va lăsa soarta să îi despartă din nou.