Nae Ionescu despre stradă și politicieni: Ce vor masele

0
209

Ce vor masele
Nae Ionescu , Cuvântul, 23 februarie în 1933 (inclus în Roza vânturilor )

Planul înclinat al politicii se dovedește a fi din ce în ce mai primejdios pentru oamenii vieții noastre publice.Gândiți-vă, numai, la câți alunecară pe el în ultimele zile! E adevărat că și împrejurările au fost tari. Dar, oricum, eu o mărturisesc, tot ar fi fost de așteptat parcă mai mult echilibru; și mai multă stăpânire de sine.

E o veche convingere a mea că oamenii politici gândesc surprinzător de puțin. Convingerea asta s-a verificat încă odată acum. Căci toată lăbărțătura demagogică expusă la tribuna Camerei nu e, de fapt, decât lipsă de înțelegere a unor situații, relativ simple totuși: oamenii noștri doresc cu orice preț să facă „carieră”, și cred că drumul cel mai scurt e cel indicat de aplauzele „maselor”. Iată unde ei se înșeală; și încă fundamental.
În adevăr:viața noastră publică este dominată, în chip constant, de foarte multă vreme, de o nefericită confuzie care se face între voința maselor și aplauzele maselor. Oamenii politici, chiar sinceri și perfect intenționați unii din ei, se cred îndatorați a vorbi și a lucra pe placul mulțimii, închipuindu-și că urmează prin aceasta, indicațiile maselor. Asta e însă categoric fals.
Pentru că nu e nicio legătură între mulțimile care aplaudă și mase; mulțimile care aplaudă sunt strada; masele sunt altceva. Strada poate să fie uneori și muncitoare; ea nu e constituită în chip necesar de ceea ce obișnuit se numește scursura mahalalelor, publicul flotant al oricărei întruniri, ceata de gură-cască întotdeauna gata a lua parte la un scandal și la o protestare. Strada însă este, în orice împrejurare, o mulțime sugestionată; cu o existență spirituală care nu e nici normală, nici proprie. Iar resorturile ei – pasiunile cele mai tulburi, stările sufletești care cele dintâi și cele mai ușor scapă de sub controlul judecății și al voinței.

 

Spre deosebire de stradă, adunarea incoerentă, fără viața organică statornică, trăind agățată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestie – masa este însuși suportul vieții colective, insul întreg al națiunii. Masa trăiește deci, își are legile ei, necesitățile ei precise, liniile ei de mișcare; însă nu formulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea această stradă, când în adevăr vrea ceva; nu vei afla însă niciodată direct din gura maselor ce vor ele. „Ce vor masele” – asta e o problemă. Cea mai de seamă problemă a vieții police; și cea mai grea. Căci „ce vrea masa” înseamnă de fapt „ce trebuie masei”, iar ceea ce îi trebuie e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere în chip expres.
Iar pe atitudinea care se ia față de această problemă se măsoară omul de stat. Demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă – atunci când de cele mai multe ori el însuși și-a trimis oamenii să strige. Omul de stat se concentrează, se adună, tocmai, pentru a se deschide mai complet intuiței realității, pentru a trăi, a înțelege și formula ceea ce constituie fondul adevărat al necesităților masei. Așa fiind, demagogul e întotdeauna în acord cu dorințele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivității, pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găsește aproape întotdeauna în acord firesc cu ritmul vieții naționale, pe care îl promovează.
E, fără îndoială, comod a merge cu mulțimea; omul de stat însă preferă calea cealaltă, a adevărului, interesându-se numai mediocru de ceea ce cere strada. Nu trebuie, desigur, să împingem lucrurile prea departe. Va trebui totuși să subliniem faptul destul de ciudat că toți marii așezători de țară au fost lipsiți de dragostea și aplauzele mulțimii.[…] E firesc. Căci toți acești oameni nu au căutat aplauzele mulțimii, ci binele acestia. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mergea către ființa întreagă a colectivității și care tocmai pentru aceasta călca prea des în picioare necazurile și poftele individuale care de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale națiunii.
Asta au fost întotdeauna oamenii de stat, și asta nu sunt oamenii noștri politici de azi. Lăsându-se conduși de mulțime în loc de a pătrunde, înțelege și conduce sau – mai rău încă – încurajând pofte iresponsabile în mulțime pentru a o câștiga, ei nu fac decât să-și mărturisească slăbiciunea. De când există omenirea, a face politică însemnează a stăpâni. Nu a stăpâni singur, desigur, ca un tiran, adică punând mulțimile sub jugul inspirației tale fanteziste și sub nevoile ambițiilor tale uscate de stăpânire.
A te da sarcinii și nației tale, a arde tot în slujba căreia te-ai plecat – dar  totuși a stăpâni. A stăpâni nu pentru tine, ci pentru alții, pentru chiar cei stăpâniți – dar totuși a stăpâni. Dur, cu severitate de cele mai multe ori; înfruntând dușmănia și ura care nu fac bine nimănui pentru că se suportă foarte greu, dar pe care dacă nu o cauți, nici nu ai dreptul să o ocolești aunci când ea încolțește pe drumurile aspre ale sarcinii tale.
…Și ar mai fi atâtea de spus.Toate lucruri tari și stranii – de care toți – de care toți oamenii noștri politici fug. Dar dacă fug, nu dă asta și măsura valorii lor?”
Cine este Nae Ionescu
Considerat nu de puțini ca fiind directorul de conștiință al generației de aur a intelectualității interbelice românești, un adevărat Socrate românesc, Nae Ionescu  a fost considerat un trezitor de conștiințe. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viață și pe moarte, urgentă, capitală, decisivă și practică.  Va aduna în jurul său discipoli ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Așa cum spune Virgil Ierunca, „Pentru prima dată universitatea devine academie și atelier. Catedra, ceva între alee și altar. În ea, cuvântul dobândește ceva din puterile lui originare, conform Ziarului Lumina.
Mircea Vulcănescu va spune în 1951: „Nae Ionescu ne-a învățat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm și să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea”.
În 1928, îi va susține pe țărăniști să ajungă la putere, după care va fi dezamăgit de aceștia și va îndrepta articole acide împotriva lor. Mai apoi va fi de acord cu ideea întoarcerii lui Carol al II-lea, dar același Carol al II-lea îl va închide în două rânduri în lagărul de la Miercurea Ciuc (1934, 1939), fiind acuzat de instigare, în urma asasinării lui I. G. Duca.
Deși este clar că „Profesorul” a avut legături strânse cu Mișcarea Legionară, fiind închis în lagăr împreună cu legionarii, nu a îmbrăcat niciodată cămașa verde.
sursa: www.activenews.ro
Comments

LĂSAȚI UN MESAJ