Poezii romanesti despre iarna : Alecsandri,Cosbuc,Bacovia,Vlahuta,Toparceanu,Macedonski

0
182

Iarna ne incanta cu promisiunile ei mirifice. Pentru a o intampina cum se cuvine , mi s-a parut potrivit sa adun un manunchi de poezii care o evoca .

Citite cu placerea inocenta a descoperirii lirice , studiate cu ravna pentru incropirea unei teme sau a unui referat , sau recitate , cu tracul primei aparitii pe o scena , in serbarile scolare , aceste versuri pot evoca , pe langa repetabilul sezon rece , o varsta care se pierde usor dar inexorabil sub povara amintirilor.

MIEZUL IERNII

Vasile Alecsandri

In paduri trasnesc stejarii!
E un ger amar, cumplit!
Stelele par inghetate, cerul pare otelit,
Iar zapada cristalina pe campii stralucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scartaie sub picioare.

Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios
Ca inaltele coloane unui templu maiestous,
Si pe ele se aseaza bolta cerului senina
Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina.

O! tablou maret fantastic!…
Mii de stele argintii
In nemarginitul templu ard ca vesnice faclii.
Muntii sant a lui altare, codrii organe sonoare
Unde crivatul patrunde, scotand note ingrozitoare.

Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;
Nici un sbor in atmosfera, pe zapada nici un pas;
Dar ce vad?…in raza lunii o fantasma se arata…
E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimantata!

IARNA PE ULITA

George Cosbuc

A-nceput de ieri sa cada
Cate-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai razbunat
Spre apus, dar stau gramada
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Si pe rau e numai fum.
Vantu-i linistit acum,
Dar navalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sanii,
De pe coasta vin tipand
Si se-mping si sar razand;
Prin zapada fac matanii;
Vrand-nevrand.
Gura fac ca roata morii;
Si de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se galcevesc
Vrabii gurese, cand norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfada,
Stau pe-ncaierate pusi;
Cei mai mici, de foame-adusi,
Se scancesc si plang gramada
Pe la usi.
Colo-n colt acum rasare
Un copil, al nu stiu cui,
Largi de-un cot sunt pasii lui,
Iar el mic, caci pe carare
Parca nu-i.
Haina-i maturand pamantul
Si-o taraste-abia, abia:

Cinci ca el incap in ea,
Sa mai bata, soro, vantul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Ma-sa l-a trimis in sat,
Vezi de-aceea-i incruntat,
Si s-avanta, si se crede
Ca-i barbat;
Cade-n branci si se ridica
Dand pe ceafa putintel
Toata lana unui miel:
O caciula mai voinica
Decat el.
Si tot vine, tot inoata,
Dar deodata cu ochi vii,
Sta pe loc sa mi te tii!
Colo, zgomotoasa gloata,
De copii!
El degraba-n jur chiteste
Vrun ocol, caci e pierdut,
Dar copiii l-au vazut!
Toata ceata navaleste
Pe-ntrecut.
Uite-i, ma, caciula, frate,
Mare cat o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dansa sapte sate
Adapost!

Unii-l iau grabit la vale,
Altii-n gluma parte-i tin
Uite-i, fara pic de vin
S-au jurat sa-mbete-n cale
Pe crestin!
Vine-o baba-ncet pe strada
In cojocul rupt al ei
Si incins cu sfori de tei.
Sta pe loc acum sa vada
Si ea ce-i.
S-otaraste rau batrana
Pentru micul Barba-cot.
Ati innebunit de tot
Puiul mamii, da-mi tu mana
Sa te scot!
Cica vrei sa stingi cu paie
Focul cand e-n clai cu fan,
Si-apoi zici ca esti roman!
Biata bab-a-ntrat in laie
La stapan.
Ca pe-o bufnit-o-nconjoara
Si-o petrec cu chiu cu vai,
Si se tin de dansa scai,
Plina-i stramta ulicioara
De alai.
Nu e chip sa-i faci cu buna
Sa-si pazeasca drumul lor!

Rad si sar intr-un picior,
Se-nvartesc si tipa-ntruna
Mai cu zor.
Baba si-a uitat invatul:
Bate,-njura, da din maini:
Dracilor, santeti pagani?
Maica mea! Sa stai cu batul
Ca la caini!
Si cu batul se-nvarteste
Ca sa-si faca-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Si multimea navaleste
Iarasi stol.
Astfel tabara se duce
Lalaind in chip avan:
Baba-n mijloc, capitan,
Scuipa-n san si face cruce
De Satan.
Ba se rascolesc si cainii
De prin curti, si sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirati batranii
Din bordei.
Ce-i pe drum atata gura?
Nu-i nimic. Copii strengari.
Ei, auzi! Vedea-i-as mari,
Parca trece-adunatura
De tatari!

DECEMBRE

George Bacovia

Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

FULGII

St.O.Iosif

Zaceau privelistile moarte
Sub cerul sur, in asfintit,
Si-abia mai auzeam departe
Un glas de criva amortit.
In mijlocul naturii mute,
Eram eu singur calator:
Imi aminteam de vremi trecute
Si ma visam in viitor…
Iar din imperiul tacerii
Se desprindeau fulgi mari de nea:
Cadeau incet, cadeau puzderii
In urma si-naintea mea…

LA VATRA RECE

Alexandru Vlahuta

I
Oblonitu-mi-a fereasta
Gerul, cu-a lui flori de gheata,
Si, in toata casa asta,
Eu sunt singura viata.
Dac-ar fi un foc in soba,
Mi-ar parea ca suntem doi,
As mai sta cu el de vorba,
Mai uitand cele nevoi;
Ne-am pricepe-nde noi plansul,
Eu cenusa el scantei,
Cate nu mi-ar spune dansul
Din povestile cu zmei!
Anevoie vremea trece
Cand uratul greu te-apasa.
Ce ursuza-i vatra rece!
Parc-as sta c-un mort in casa.
II
Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vajiind,
Si din strasini, cate unul,
Cum cad turturii plesnind;
Suna-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase,

Si vartejuri, repezite,
Bat in usa manioase.
Se arata-n neguri luna,
Albe stelele sclipind;
Si de ger s-aud intruna
In pod corzile trosnind.
Mi-ar prii, pe-o asa iarna,
O-mpietrita amortire
Indelung sa mi s-astearna
Peste cuget si simtire
Sa adorm, capul sa-mi scutur
De povoara cugetarii…
Cat as da sa vad un flutur
Taind para lumanarii!

DE VORBA CU IARNA

Ion Minulescu

M-am intalnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbracata ca si-acum un an,
Cu aceeasi alba rochie de bal,
Pastrata vara sus, pe Caraiman…
Calatoream spre tara unde cresc
Smochine, portocale si lamai…
Eram intr-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Si canapeaua rosie de plus,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coarda sub arcus,
Un vag susur de samovar rusesc…
Si-am coborat in gara, pe peron,
Sa schimb cu Iarna cateva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm —
Din patria lui Ibsen si Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Si caldura,
Infriguratii cer… Literatura…

Si m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decat in tara unde cresc smochine,
Curmale, portocale si lamai,
Si din compartimentul meu de clasa I
M-am coborat ca un copil cuminte
Si m-am intors cu Iarna-n Bucuresti…
O! Tu, sfatuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare esti,
Ce buna esti,
Ce calda esti!…

NOAPTE DE IARNA

George Toparceanu

Cad din cer margaritare
Pe orasul adormit…

Plopii , umbre solitare
In vazduhul neclintit,
Visatori ca amorezii
Stau de veghe la fereastra,
Si pe marmura zapezii
Culca umbra lor albastra.

Iarna !…Iarna trista-mbraca
Stresinile somnoroase,
Pune val de promoroaca
Peste pomi si peste case.
Scoate-o lume ca din basme
In lumini de felinare,-
Umple noaptea de fantasme
Neclintite si bizare,
Din ogeacul de carbune
Face alba colonada
Si pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zapada,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmura anina,-
O ghirlanda de buchete
Care tremura-n lumina.
Reci podoabe-n ramuri goale
Ploua fara sa le scuturi,
Ici , risipa de petale,
Colo, roi usor de fluturi.

Si din valul de zapada,
Ca o muta aratare
Leganandu-se pe strada,
Un drumet ciudat rasare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui matanii,
Cateodata sta s-asculte
Clopoteii de la sanii.
Alteori uimit tresare,
Da din maini soptind grabit-
Parca spune-o taina mare
Unui sot inchipuit…
Ca o umbra din poveste
Se strecoara-ncet , si iar
Sta deodata fara veste
Razimat de-un felinar.

Fata lui se lamureste,-
Pare-nduiosat acum…
Visator si lung priveste
Casele de peste drum :
Poarta mica…pomi in floare…
O fereastra luminata…
Stresini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altadata !
Si pareri de rau trecute
Cad pe inima-i trudita,
Ca un stol de pasari mute
Pe-o gradina parasita :
-„Bulgaras de gheata rece,
Iarna vine , iarna trece
Si n-am cu cine petrece…
Bulgaras topit in foc,
Daca n-am avut noroc !
Daca n-am avut noroc…”

Glasul , inecat , se curma.
Omul , sovaind in strada,
Pleaca iar , lasand in urma
Pete negre pe zapada.

NOAPTEA DE DECEMBRIE

Alexandru Macedonski

Şi focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Şi nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie şi albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…
E-n negura nopţii un alb monolit…
Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit…
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, şi mort e poetul…
În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbuşit…
Iar crivăţul ţipă… — dar el, ce-a greşit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer…
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…
,,Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Şi flacăra spune: ,,Aduc inspirarea…
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut şi puternic emir, voi să fii.”
Şi flacăra spune: ,,Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriştea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,
Şi iată-l emirul oraşului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc…
Havuzele cântă… — voci limpezi şoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.

Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze şi crini
Djamii — minarete — şi cer ce palpită.

Şi el e emirul, şi toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare
Iar el e emirul, şi toate le are.

Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată şi ziua când robii şi-armează…
Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
Convoiul se-nşiră — în zori scânteiază,
Porneşte cu zgomot, — mulţimea-l urmează,
Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă…

S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică…

Din apa fântânii pe care o ştie
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeaşi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea
Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

E tot cum o ştie, — dar, searbăd la faţă,
Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…
Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge şi eu.
— La Meka? La Meka?… — şi vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte…
Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte…
Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tânără umbră de soare-l fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,
Mai şters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg
Şi el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Şi el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, şi deasupra, cer roşu — ş-atât
Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt
Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,
Şi n-o-nviorează suflare de vânt
Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,
Verdeaţa de oază cu dor aşteptată…
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cântecul apei se fac uşurele…
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

Şi tot nu s-arată năluca sublimă…
Şi apa, în foale, descreşte mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu şi mai greu…
Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc…
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Şi vine şi ziua cumplită când el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
Pe minte îşi simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile…
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeaşi culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roşu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Şi foamea se face mai mare — mai mare,
Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliţi…
Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliţi.

Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă…
Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… — părere să fie, sau, ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…
Chiar porţile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Şi albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe şi dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Şi albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit,
Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…
Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit –
Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

Şi moare emirul sub jarul pustiei
Şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Şi frigul se face un brici de oţel…
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alaturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Comments

LĂSAȚI UN MESAJ